primească alte sarcini.

 30 

Din nou morman de cenuşă rece. Focul se stinse-se.

Când ieşi din lift în holul sediului central al poliţiei, Mikael Bellman zări o siluetă dispărând în liftul învecinat. Să fi fost Truls? Greu de crezut, era tot suspendat după afacerea Asaiev. Bellman ieşi din clădire şi îşi croi drum prin zăpadă către maşina care îl aştepta. Când preluase postul de şef al poliţiei, i se spusese că teoretic va avea la dispoziţie un şofer, însă cei trei şefi care îl precedaseră se abţinuseră să folosească privilegiul de teamă să nu transmită un semnal greşit, deoarece ei ordonau reducerile în alte zone. Bellman inversase obiceiul, declarase răspicat că nu avea să

permită unei ipocrizii social-democrate să-i ameninţe productivitatea şi că

era mai important să transmită celor din poziţii inferioare că munca asiduă şi promovarea în ierarhie aduceau anumite avantaje. Ulterior, şefa de la relaţii publice îl luase deoparte şi îi sugerase că, dacă avea să fie întrebat de ziarişti, să-şi limiteze răspunsul la productivitate şi să o lase mai moale cu beneficiile.

— La primărie, ceru Bellman după ce se aşeză pe bancheta din spate.

Maşina se îndepărtă de trotuar, ocoli biserica Grønland şi se îndreptă

spre hotelul Plaza şi clădirea Poştei, care, în ciuda construcţiilor din jurul noului edificiu al Operei, continua să domine orizontul modest al oraşului Oslo. Numai că în acea zi nu exista niciun orizont, doar ninsoare, iar lui Bellman îi trecură prin minte trei idei complet nelegate una de alta. A naibii lună decembrie. Al naibii caz Vennesla. Şi al naibii Truls Berntsen.

Mikael nu-l mai văzuse şi nici nu mai vorbise cu Truls din octombrie, când fusese obligat să-şi suspende subordonatul şi prietenul din copilărie.

Deşi credea că îl zărise cu o săptămână înainte în faţa hotelului Grand, într-o maşină parcată. Suspendarea fusese provocată de depunerile mari de numerar din contul lui Truls. Cum el nu putuse – sau nu dorise – să

explice provenienţa banilor, Mikael, în calitate de şef, nu avusese de ales.

Evident că Mikael ştia de unde proveneau banii: sarcina de arzător –

distrugerea probelor – pe care Truls o executase pentru cartelul lui Rudolf Asaiev. Bani pe care idiotul şi-i pusese direct în contul personal. Singura consolare era aceea că nici banii, nici Truls nu aveau cum să se întoarcă

împotriva lui Mikael. În lume existau doar două persoane care puteau dezvălui colaborarea lui Mikael cu Asaiev. Una era consiliera pentru afaceri sociale a Primăriei şi îi era complice, cealaltă zăcea în comă într-o

 31 

aripă izolată a Rikshospital.

Trecură prin Kvadraturen. Bellman se uită fascinat la contrastul dintre pielea neagră a prostituatelor şi albul zăpezii din părul şi de pe umerii lor.

Observă, de asemenea, că noi grupuri de traficanţi de droguri ocupaseră

locul lăsat liber de Asaiev.

Truls Berntsen. Se ţinuse după Mikael în copilăria petrecută în Manglerud cum se ţin peştii gunoieri de rechini. Mikael cu creierul, calităţile de lider, elocvenţa, aspectul. Truls Beavis Berntsen cu neînfricarea, pumnii şi loialitatea lui aproape copilărească. Pe de o parte Mikael, care îşi făcea prieteni pe oriunde umbla. Pe de alta Truls, care era atât de greu de suportat, încât toată lumea îl evita făţiş. Cu toate astea, tocmai acest contrast îi făcuse să rămână împreună. Bellman şi Berntsen.

Numele lor veneau unul după altul la catalog în şcoală şi ulterior în cadrul Academiei de Poliţie, Bellman primul, Berntsen al doilea. Mikael se combinase cu Ulla, însă Truls continua să fie acolo, la doi paşi în urmă. Pe măsură ce anii trecuseră, Truls rămăsese tot mai în urmă; nu obţinuse nimic din bucuriile fireşti trăite de Mikael în viaţa privată şi în carieră. De regulă, Truls era o persoană uşor de condus şi de citit – când Mikael îi cerea să sară, el sărea. Însă când privirea i se întuneca, devenea o persoană pe care Mikael n-o cunoştea. Ca atunci când îl arestaseră pe acel tânăr pe care Truls îl orbise cu bastonul. Sau ca în cazul tipului de la Kripos care se dăduse la Mikael. Colegii fuseseră martori, Mikael fusese obligat să arate că nu tolera astfel de atitudini. Îl ademenise pe tip în centrala de la subsolul Kripos, iar acolo Truls îl atacase cu bastonul. La început metodic, apoi din ce în ce mai sălbatic, pe măsură ce întunericul din privirea lui părea să crească, până ajunsese să arate posedat, cu ochii mari şi orbiţi de furie, iar Mikael fusese obligat să-l potolească înainte de a-l ucide pe nenorocit. Da, Truls era loial, însă putea deveni un pericol, iar asta îl îngrijora pe Mikael Bellman.

Când Mikael îi spusese că se luase decizia în consiliul disciplinar ca Truls să fie suspendat până se lămureau în privinţa provenienţei banilor din contul lui, acesta se mulţumise să ridice din umeri, ca şi cum chestiunea n-avea nicio importanţă, şi plecase. Ca şi cum Truls Beavis Berntsen ar fi avut unde să se ducă, ar fi avut o viaţă dincolo de muncă. Iar Mikael îi zărise întunecimea din ochi. Parcă aprinsese fitilul şi-l urmărise arzând în bezna unei galerii de mină, după care nu se întâmplase nimic. Nu ştia dacă

 32 

fitilul fusese prea lung sau se stinsese, aşa că acum stătea ca pe ghimpi, ceva îi spunea că, cu cât dura mai mult, cu atât explozia va fi mai devastatoare.

Maşina se opri în spatele primăriei, Mikael se dădu jos şi urcă treptele de la intrare. Unii susţineau că aceea era intrarea principală, aşa cum o proiectaseră arhitecţii Arneberg şi Poulsson în anii 1920, şi că proiectul fusese executat pe dos din greşeală. Când se descoperise eroarea, la finele anilor 1940, clădirea devenise atât de cunoscută, încât chestiunea fusese băgată sub preş şi lucrurile merseseră înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, în speranţa că oamenii care navigau de-a lungul fiordului Oslo către capitala Norvegiei n-aveau să-şi dea seama că priveliştea care îi întâmpina era cea a intrării de serviciu. Tălpile pantofilor italieneşti ai lui Mikael Bellman alunecau uşor pe pardoseala de piatră către recepţie, unde angajata primăriei îi aruncă un zâmbet larg.

— Bună dimineaţa, domnule. Sunteţi aşteptat. Etajul nouă, în capătul coridorului, pe stânga.

Pe drum către etajul nouă, Bellman se privi cu atenţie în oglinda liftului.

Şi se gândi că exact asta se întâmpla cu el: urca pe scara socială. În ciuda ultimului caz de crimă. Îşi aranjă cravata de mătase pe care i-o cumpărase Ulla din Barcelona. Nod Windsor dublu. Îl învăţase pe Truls din şcoală cum să facă nod la cravată. Însă doar pe cel simplu. Uşa de la capătul coridorului era întredeschisă. Mikael o împinse de perete.

Încăperea era pustie. Biroul era curat, rafturile goale, iar tapetul avea pete decolorate unde atârnaseră tablouri. Ea şedea pe pervazul unei ferestre. Chipul ei avea acel aspect convenţional plăcut pe care femeile îl definesc ca drăguţ, însă era lipsit de dulceaţă sau farmec, chiar dacă părul blondei era aranjat în bucle comice. Era înaltă şi atletică, cu umeri largi şi şolduri late, strânse într-o fustă de piele pentru acea ocazie. Femeia îşi ţinea picioarele încrucişate. Masculinitatea chipului ei – subliniată de nasul acvilin şi ochii oţeliţi, ca de lup – combinată cu o privire încrezătoare, provocatoare şi jucăuşă îl determinaseră pe Bellman să facă

vreo două presupuneri când o văzuse prima dată: Isabelle Skøyen iubea să

ia iniţiativa şi îi plăcea să rişte.

— Încuie, zise ea.

Mikael nu se înşelase.

Închise uşa în urma lui şi răsuci cheia în broască. Apoi se duse la una

 33 

dintre celelalte ferestre. Clădirea primăriei se înălţa mult peste peisajul urban modest cu imobile de patru şi cinci etaje din Oslo. Dominând Rådhusplassen, piaţa primăriei, se vedea fortăreaţa Akershus veche de 700 de ani, cu tunurile ei vechi, afectate de războaie, îndreptate spre fiordul ale cărui ape păreau dantelate sub palele îngheţate de vânt.

Ninsoarea se oprise, iar sub cerul cenuşiu şi încărcat, oraşul era scăldat într-o lumină alb-albăstruie.

Culoarea unui cadavru, îşi spuse Bellman. Vocea lui Isabelle răsună

între pereţii goi.

— Ei bine, dragul meu, ce zici de privelişte?

— Impresionantă. Dacă ţin bine minte, consilierul dinaintea ta avea un birou mai mic, la un etaj inferior.

— Nu la priveliştea aia mă refer, ci la asta.

Bellman se întoarse spre Isabelle. Cel mai nou consilier pe afaceri sociale al oraşului Oslo îşi desfăcuse larg picioarele. Chiloţeii se odihneau pe pervazul ferestrei de lângă ea. Isabelle spusese în mod repetat că nu înţelegea atracţia exercitată de o păsărică rasă, iar Mikael fu nevoit să-i dea dreptate, căci se pierduse în tufişul mare şi des al pântecului ei, bălmăjind iar despre privelişte. Cu adevărat impresionantă.

Tocurile ei izbiră parchetul şi Isabelle porni spre el. Îi luă un fir invizibil de praf de pe gulerul hainei. Chiar şi fără tocuri ar fi fost cu un centimetru mai înaltă decât el, însă cu ele îl domina clar. Bellman nu se simţea intimidat. Din contră, dimensiunile ei fizice şi personalitatea dominatoare erau o provocare interesantă. Îi cereau mai multă masculinitate decât silueta subţire a Ullei şi supuşenia ei.

— Cred că e corect ca tu să-mi inaugurezi biroul. Fără… cooperarea ta n-aş fi obţinut această slujbă.

— Tu ai zis-o, rosti Bellman.

Simţi mirosul parfumului ei. Era o aromă cunoscută. Era parfumul…

Ullei. Parfumul Tom Ford – cum se numea? Black Orchid. Pe care i-l cumpărase de la Paris sau Londra, era imposibil să găseşti aşa ceva în Norvegia. O coincidenţă ar fi fost cu totul improbabilă.