— Da.
24
Pauză.
— Cel despre care ţi-am povestit. Tata îl oprea când venea în camera mea şi spunea că ascultasem discul ăla de atâtea ori încât îl adusesem în pragul nebuniei. După asta am spus că puteam vedea luminiţa roşie de lângă butonul de oprire estompându-se şi dispărând. Ca un ochi. Sau ca un apus de soare. Iar după aia mă gândeam că o pierdeam. De-aia nu spune nimic la finalul visului. Ea este amplificatorul care se stinge când îl opreşte tata. Şi nu mai pot vorbi cu ea.
— Puneai discuri şi te gândeai la ea?
— Da. Tot timpul. Până pe la 16 ani. Şi nu e vorba de discuri. Unul anume.
— Dark Side of the Moon?
— Da.
— Iar ea nu te dorea?
— Nu ştiu. Probabil că nu. Nu atunci.
— Hmm. Şedinţa s-a încheiat. Îţi dau ceva de citit pentru data viitoare.
După care vreau să construim un alt final pentru povestea din vis. Ea trebuie să vorbească. Trebuie să spună ceva. Ceva ce ţi-ai fi dorit să-ţi spună. Poate că te place. Poţi să te gândeşti la asta pentru următoarea întâlnire?
— Bine.
Pacientul se ridică, îşi luă paltonul din cuier şi porni spre uşă. Aune rămase la biroul său, privind calendarul care sclipea pe ecranul computerului. Arăta deja deprimant de plin. I se întâmpla din nou: uitase complet numele pacientului. Îl găsi în calendar. Paul Stavnes.
— Săptămâna viitoare la aceeaşi oră. Bine, Paul?
— Da.
Ståle se uită la ecranul computerului. Când îşi ridică privirea, Stavnes deja plecase.
Se ridică, luă ziarul şi se duse la fereastră. Unde naiba era încălzirea aia globală promisă? Privi ziarul, însă brusc nu mai avu chef de el, îl aruncă pe jos, îi ajungeau săptămânile şi lunile petrecute aşa. Omorât în bătaie.
Forţă teribilă. Lovituri fatale la cap. Erlend Vennesla lăsase în urmă o soţie, copii şi nepoţi. Prieteni şi colegi şocaţi. „O persoană caldă, amabilă. Era imposibil să nu-ţi placă de el. O fire optimistă, cinstit şi tolerant, fără
niciun duşman.” Ståle Aune inspiră profund.
25
Se uită la telefon. Aveau numărul lui. Dar telefonul era mut. Ca fata aceea din vis.
26
4
Gunnar Hagen, şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, îşi plimbă
mâna peste frunte şi apoi mai sus, până în creştet. Transpiraţia adunată
de palma lui se strânse în părul des de la ceafă. În faţa sa era echipa de anchetatori. În cazul unei crime obişnuite, erau 12 ofiţeri. Însă uciderea unui coleg nu era o crimă tipică, aşa că sediul K2 era plin, cu toate scaunele ocupate, ceea ce însemna aproape 50 de oameni. Cu tot cu absenţii pe motiv de boală, echipa avea 53 de membri. În scurtă vreme, mulţi dintre cei prezenţi aveau să se înscrie pe lista de bolnavi, sub presiunea mass-media. Cel mai bun lucru care se putea spune despre caz era acela că reunise cele două departamente mari de anchetare a crimelor din Norvegia, Serviciul de Investigaţii Criminale şi Kripos. Toate rivalităţile fuseseră lăsate deoparte şi în sfârşit cele două grupuri colaborau cu unicul scop de a găsi persoana care le ucisese colegul. În primele săptămâni lucraseră cu intensitate şi pasiune, ceea ce îl convinsese pe Hagen că acel caz avea să fie rezolvat în curând, în ciuda lipsei de probe, martori, motive, suspecţi şi indicii plauzibile. Totul pentru că dorinţa echipei era formidabilă, reţeaua era solidă, iar resursele, nelimitate. Şi totuşi…
Chipurile cenuşii şi obosite se uitau la el cu o apatie care devenise tot mai vizibilă în ultimele săptămâni. Iar conferinţa de presă din ziua precedentă – care semănase cu o capitulare jenantă, cu el implorând ajutorul tuturor – nu le redase motivaţia. Acum, din sală mai lipseau doi oameni, despre care se ştia că nu erau tocmai bolnavi la pat. Pe lângă
dosarul Vennesla mai era şi asasinatul lui Gusto Hanssen, care se transformase din caz rezolvat în nerezolvat după eliberarea lui Oleg Fauke şi după ce Chris Adidas Reddy îşi retrăsese mărturia. Da, exista o latură
pozitivă a cazului Vennesla: uciderea poliţistului umbrea atât de mult asasinarea tânărului şi frumosului traficant de droguri Gusto Hanssen, încât presa nu mai pomenise nimic despre redeschiderea anchetei.
Hagen aruncă o privire la hârtia de pe pupitru. Două rânduri. Asta era tot. Două rânduri pentru o şedinţă de dimineaţă.
Gunnar Hagen îşi drese glasul.
— Bună dimineaţa, oameni buni. Aşa cum aţi aflat mulţi dintre voi,
27
după conferinţa de presă de ieri am primit un număr de apeluri telefonice.
În total 89, dintre care câteva sunt cercetate chiar acum.
Nu era nevoie să spună ce ştia toată lumea, că după trei luni de la crimă ajunseseră de unde-au plecat; 95% din apeluri însemnau pierdere de timp: lunaticii obişnuiţi care sunau mereu, beţivi, indivizi care voiau să-l înfunde pe bărbatul cu care le fugise nevasta, un vecin care încerca să se eschiveze de îndatoririle legate de curăţenie, glumeţi sau oameni disperaţi după un pic de atenţie, după cineva cu care să vorbească. Prin câteva, voia să spună patru apeluri. Patru ponturi. Iar când afirma că acestea erau cercetate minţea, căci etapa aceasta se încheiase. Duseseră exact acolo unde se aflau şi acum: nicăieri.
— Astăzi avem un oaspete de seamă, zise Hagen şi imediat îşi dădu seama că vorbele lui puteau fi luate drept sarcasm. Şeful poliţiei ar dori să
ni se alăture şi să rostească câteva cuvinte. Mikael…
Hagen închise dosarul din faţa lui, îl ridică şi îl aşeză pe masă ca şi cum ar fi conţinut o grămadă de documente importante şi nu o singură foaie de hârtie. Spera că mai atenuase din acel „de seamă” folosind numele de botez al lui Bellman şi dând din cap în direcţia bărbatului care aştepta lângă uşa din fundul încăperii.
