— Termină, Bjørn. A mai lucrat la anchete de crimă înainte, interveni Beate Lønn. Drammen, nu-i aşa?
— Corect, răspunse Anton, balansându-se pe călcâie.
Mai exact, obişnuia să participe la anchete criminalistice. Şi, din păcate, bănuia de ce Beate Lønn ţinuse să amintească asta.
— Cine a descoperit cadavrul?
— El, răspunse Beate Lønn, arătând în direcţia în care dispăruse ofiţerul de poliţie.
Auziră cu toţii motorul maşinii.
— Vreau să spun, cine ne-a alertat pe noi?
— Nevasta a sunat când a văzut că tipul nu s-a mai întors de la o plimbare cu bicicleta, răspunse Bjørn. Ar fi trebuit să fie plecat o oră, ea îşi făcea griji în privinţa inimii lui. Omul folosea satnav cu transmiţător încorporat, aşa că a fost găsit repede.
Anton dădu încet din cap, imaginându-şi întreaga desfăşurare a evenimentelor. Doi poliţişti sunând la sonerie, un bărbat şi o femeie. Cei doi ofiţeri tuşind şi privind-o pe femeie cu expresii grave, care transmiteau ceea ce urmau să verbalizeze, imposibil de înţeles pe loc. Faţa soţiei, dârză, refuzând să audă cuvintele, dar care în scurt timp se transformă
complet, dezvăluindu-i toate emoţiile. În minte îi apăru imaginea Laurei,
17
soţia lui.
Lângă ei apăru o ambulanţă, fără sirene şi lumini pornite.
Anton îşi dădu treptat seama despre ce era vorba. Reacţia rapidă la mesajul de persoană dispărută. Semnalul satnav depistat imediat.
Desfăşurarea mare de forţe. Orele suplimentare. Colegul care fusese atât de afectat, încât fusese trimis acasă.
— E un poliţist, zise el în şoaptă.
— Aş zice că temperatura de aici e mai mică cu un grad şi jumătate decât în oraş, rosti Beate Lønn, căutând un număr în agenda telefonului mobil.
— De acord, zise Bjørn, luând o gură din termosul cu cafea. Pielea nu s-a decolorat încă. Aşadar, undeva între 20:00 şi 22:00?
— Un poliţist, repetă Anton mai tare. De-asta sunt toţi aici, nu?
— Katrine? Poţi verifica ceva pentru mine? În legătură cu cazul Sandra Tveten. Corect, zise Beate.
— La naiba! Le-am cerut să aştepte până vin sacii pentru cadavre!
exclamă Bjørn.
Anton se întoarse şi văzu doi bărbaţi chinuindu-se să înainteze prin pădure cu o targă. De sub pătura de pe targă se iveau doi pantofi de ciclism.
— Îl cunoştea, zise Anton. De aceea tremura în halul ăla, nu-i aşa?
— A zis că au lucrat împreună în Økern înainte ca Vennesla să înceapă
munca la Kripos, răspunse Bjørn.
— Ai data la îndemână? întrebă Lønn în telefon.
Se auzi un ţipăt.
— Ce mama…? începu Bjørn.
Anton se răsuci. Unul dintre cei care duceau targa alunecase în şanţ, lângă potecă. Fasciculul lanternei lui mătură targa de pe care alunecase pătura. Luminând… ce anume? Anton făcu ochii mari. Oare ăla era un cap? Chestia care se găsea la capătul a ceea ce indubitabil era un corp omenesc să fi fost cu adevărat un cap? În anii petrecuţi de Anton la Investigaţii Criminale, înainte de Marea Greşeală, văzuse multe cadavre, dar niciodată ceva asemănător. Substanţa în formă de clepsidră îi amintea lui Anton de micul-dejun familial de duminică, de ouăle fierte moi ale Laurei, coaja spartă şi gălbenuşul dând pe dinafara albuşului puţin întărit.
Oare chestia aia chiar era… un cap?
18
Anton urmări farurile din spate ale ambulanţei dispărând. Îşi dădu seama că tot ce trăia era o reluare, mai văzuse aşa ceva şi înainte.
Siluetele albe, termosul, picioarele ieşind de sub pătură, tocmai le văzuse pe toate la Rikshospital. Ca şi cum cele de acolo fuseseră un avertisment.
Capul…
— Mersi, Katrine, zise Beate.
— Despre ce e vorba? întrebă Bjørn.
— Am lucrat cu Erland chiar în locul ăsta, răspunse Beate.
— Aici?
— Chiar aici. El conducea ancheta. Trebuie să fi trecut zece ani de atunci. Sandra Tveten. Violată şi ucisă. Doar o copilă.
