— Déjà-vu, rosti Ståle Aune, privind ninsoarea abundentă peste Sporveisgata, unde negura dimineţii de decembrie începea să facă loc zilei scurte. Déjà-vu este senzaţia că am văzut ceva şi înainte. Nu ştim ce este.

Se întoarse către bărbatul aşezat în cealaltă parte a biroului.

Prin acel „nu ştim” se referea la psihologi în general, nu doar la terapeuţi.

— Unii psihologi cred că atunci când suntem obosiţi, informaţiile trimise către zona conştientă a creierului sunt întârziate, astfel că atunci când apar la suprafaţă au stat deja în subconştient de ceva vreme. Şi de aceea trăim o senzaţie de recunoaştere. Oboseala explică de ce un déjà-vu se petrece de obicei la finalul unei săptămâni de lucru. Dar asta înseamnă

că mai sunt multe de cercetat. Vinerea este ziua déjà-vu.

Poate că Ståle Aune sperase să provoace un zâmbet. Nu pentru că ar fi însemnat ceva în cadrul eforturilor sale profesionale de a-i face pe oameni să se repare singuri, ci pentru că încăperea avea nevoie de aşa ceva.

— Eu nu mă refer la déjà-vu în acest sens, zise pacientul.

Clientul. Persoana care peste aproximativ 20 de minute avea să

plătească la recepţie şi să ajute astfel la acoperirea cheltuielilor celor cinci cabinete individuale de terapie din clădirea impersonală de patru etaje din Sporveisgata, aflată în cartierul de vest al oraşului Oslo. Ståle Aune aruncă o privire spre ceasul din spatele bărbatului: 18 minute.

— Seamănă mai degrabă cu un vis pe care îl trăiesc la nesfârşit.

— Seamănă cu un vis?

Privirea lui Ståle Aune cercetă ziarul deschis într-un sertar al biroului, ca să nu poată fi văzut de pacient. Cei mai mulţi terapeuţi stăteau acum pe un scaun în faţa pacientului, iar când biroul masiv fusese adus în biroul lui Ståle, colegii zâmbitori îl confruntaseră cu teoria modernă care spunea că era bine să existe cât mai puţine bariere între terapeut şi pacient. Ståle replicase scurt:

— Poate e mai bine pentru pacient.

— E un vis pe care îl visez.

— E o chestie obişnuită, zise Aune, ducându-şi mâna la gură, ca să

mascheze un căscat.

 20 

Se gândi cu dor la draga lui canapea veche, scoasă acum în zona de recepţie unde, cu discurile de greutate alături şi o bară de halteră

deasupra, funcţiona ca o glumă pentru psihoterapeuţi. Pacienţii pe canapea făcuseră şi mai uşoară lecturarea fără rezerve a ziarului în timpul şedinţelor.

— Dar e un vis pe care nu mi-l doresc.

Zâmbet subţire, controlat. Păr rar, bine întreţinut.

Apare exorcistul de vise, îşi zise Aune, încercând să răspundă cu un zâmbet la fel de subţire.

Pacientul era îmbrăcat într-un costum cu dungi, o cravată în tonuri de roşu şi gri, pantofi negri lustruiţi. Aune purta un sacou de tweed, un papion vişiniu sub bărbia dublă şi pantofi maro care nu văzuseră de ceva vreme o perie.

— Poate că îmi puteţi spune despre ce era visul?

— Tocmai am făcut asta.

— Corect. Dar poate îmi oferiţi şi alte detalii?

— Începe, cum am mai spus, din momentul în care se încheie Dark Side of the Moon1. Eclipse se stinge treptat, cu David Gilmour cântând despre cum totul e în armonie…

— Şi asta visaţi dumneavoastră?

— Nu! Da. Adică vreau să spun că înregistrarea se termină ca în realitate. Pe un ton optimist. După trei sferturi de oră de muzică despre moarte şi nebunie. Ca să crezi că totul se va sfârşi bine. Totul reintră în armonie. Numai că, pe măsură ce albumul se încheie, se aude o voce în fundal mormăind că totul e întunecat. Înţelegeţi?

— Nu, răspunse Aune.

Conform manualului de terapie, ar fi trebuit să întrebe: E important pentru dumneavoastră ca eu să înţeleg? sau ceva de genul ăsta. Însă nu se mai deranja cu astfel de proceduri.

— Răul nu există deoarece totul e malefic. Spaţiul cosmic e întunecat.

Noi suntem născuţi malefici. Răul este începutul, evident. După aceea, uneori, apare o fărâmă de lumină. Dar e doar temporară, deoarece noi trebuie să ne întoarcem în întuneric. Şi exact asta se petrece în vis.

— Continuaţi, zise Aune, răsucindu-se pe scaunul cu rotile şi privind pe fereastră, cu un aer gânditor.

1 Album din anii 1970 al faimoasei trupe de rock psihedelic Pink Floyd.

 21 

Adoptase acel aer ca să mascheze faptul că nu dorea decât să se uite la altceva decât la expresia de pe chipul omului din faţa lui, o combinaţie de autocompătimire şi satisfacţie de sine. În mod cert, individul se considera unic, un caz greu pentru un psiholog. Omul mai făcuse terapie şi înainte, evident. Aune urmări un parcagiu care mergea crăcănat ca un şerif şi se întrebă pentru ce alte profesii ar fi fost făcut. Şi ajunse rapid la o concluzie. Pentru niciuna. Pe lângă asta, iubea psihologia, îi plăcea să

navigheze în teritoriul dintre ceea ce se ştia şi ceea ce nu se ştia, să

combine bagajul lui considerabil de cunoştinţe factuale cu intuiţia şi curiozitatea. Cel puţin asta îşi spunea în fiecare dimineaţă. Atunci de ce stătea acolo dorindu-şi ca individul din faţa lui să tacă şi să dispară? Să fi fost de vină persoana sau meseria lui de terapeut? Schimbarea fusese declanşată de Ingrid şi ultimatumul explicit legat de faptul că el trebuia să

muncească mai puţin şi să fie mai prezent pentru ea şi fiica lor, Aurora.

Aşa că renunţase la cercetarea cronofagă, la munca de consultant pentru Serviciul de Investigaţii Criminale şi la cursurile de la PHS, colegiul de pregătire a poliţiştilor. Devenise terapeut cu normă întreagă şi program fix. Priorităţile păruseră o decizie greu de luat. Dintre lucrurile la care renunţase, oare ce îi lipsea cu adevărat? Îi lipsea munca de profiler al sufletelor cu adevărat bolnave care ucideau atât de brutal şi oribil încât abia mai putea dormi? Ca să fie trezit intempestiv de inspectorul Harry Hole, care voia răspunsuri rapide la întrebări imposibile? Îi lipsea Hole, care îl transformase în imaginea sa în oglindă de vânător înfometat, epuizat şi maniac? Răstindu-se la oricine i-ar fi perturbat munca legată de singurul lucru pe care îl credea important şi înstrăinându-şi astfel colegii, familia şi prietenii?

La naiba, nu-i lipseau toate astea. Însă îi lipsea importanţa acelei munci.

Îi lipsea sentimentul că salva vieţi. Nu vieţile unor sinucigaşi care gândeau raţional şi care, din când în când, îl determinau să se întrebe de ce să nu le fie îngăduit acestor fiinţe să moară, dacă viaţa este o experienţă atât de dureroasă pe care n-o putem schimba? Îi lipsea senzaţia că e activ, că poate interveni, că e cel care poate salva partea inocentă de partea vinovată a sufletului, cel care putea face ceea ce nimeni altcineva nu putea, deoarece el – Ståle Aune – era cel mai bun.

Atât de simplu. Da, îi lipsea Harry Hole. Îi lipseau clipele când îl auzea pe

 22 

alcoolicul înalt şi morocănos la telefon, cerându-i – sau, mai exact, ordonându-i – să-şi îndeplinească datoria socială, cerându-i să sacrifice viaţa de familie şi orele de somn pentru a prinde un rebut al societăţii.

Numai că Harry Hole nu mai era la Serviciul de Investigaţii Criminale şi nimeni altcineva de acolo nu-l mai suna. Privirea lui parcurse din nou paginile ziarului. Avusese loc o conferinţă de presă. Trecuseră aproape trei luni de la uciderea ofiţerului de poliţie în Maridalen, iar anchetatorii încă

nu aveau vreun fir sau vreun suspect. Acesta era genul de problemă

pentru care era sunat în vremuri demult apuse. Crima avusese loc în acelaşi loc şi la aceeaşi dată cu o crimă veche, rămasă nerezolvată. Victima era un poliţist care lucrase la cazul iniţial.

Însă asta fusese demult. Acum problema lui era insomnia unui afacerist epuizat, care îi era nesuferit. În scurtă vreme, Aune avea să înceapă