— Se numea… stai să-mi amintesc… ceva cu R. Da, Runar. Runar… stai aşa… Runar…
Haide odată, îl admonestă Katrine în sinea ei, în vreme ce degetele îi dansau automat pe tastatură.
— Îmi cer scuze, Katrine, dar s-a întâmplat demult. Poate dacă îţi dai jos bluza?
— Tentant, rosti Katrine. Dar am găsit şi fără ajutorul tău. La acea vreme lucra un singur Runar la Stovner. Pa, Hans.
— Aşteaptă! O mică mamogramă nu trebuie să…
378
— Trebuie să închid, perversule.
Katrine închise. Apăsă tasta Enter. Lăsă motorul de căutare să lucreze automat în timp ce se uită fix la prenumele acela. I se părea oarecum cunoscut. Unde îl mai auzise? Închise ochii, rostindu-l pentru sine. Era atât de neobişnuit că nu putea fi vorba de o coincidenţă. Deschise ochii. Pe ecran apăruseră rezultatele. O listă întreagă. Suficient de mare. Dosar medical. Internare în spital pentru dependenţă de droguri. Corespondenţa dintre şeful unei clinici de dezintoxicare din Oslo şi şeful poliţiei. Ochi inocenţi, albaştri şi puri, uitându-se la ea. Brusc îşi aduse aminte unde mai văzuse acei ochi.
Harry intră în casă şi se duse direct la raftul cu CD-uri, fără să-şi mai dea pantofii jos. Îşi strecură degetele între albumele Bad As Me şi A Pagan Place ale lui Waits, pe care le aşezase primele pe rândul cu CD-uri Waterboys, deşi nu fără oarecare chin, fiind versiuni prelucrate din 2002.
Era cel mai sigur loc din casă. Nici Rakel şi nici Oleg nu ar fi ales în mod voluntar să asculte un CD Tom Waits sau Mike Scott.
Scoase cheia. O cheie de alamă, mică şi uşoară, aproape lipsită de greutate. Cu toate astea, o simţea atât de grea încât mâna părea să-i fie atrasă spre podea când se îndrepta către dulapul din colţ. Introduse cheia în broască şi o răsuci. Aşteptă puţin. Ştia că nu mai exista cale de întoarcere după ce deschidea uşa dulapului. Promisiunea avea să fie încălcată.
Fu nevoit să se folosească de întreaga greutate a corpului ca să
deschidă uşa umflată a dulapului. Ştia că e lemn vechi care acum era desprins de cadru, dar totul sună ca un oftat prelung care venea din interiorul întunecos. Ca şi cum arma şi-ar fi dat seama că e În sfârşit liberă.
Liberă să dezlănţuie iadul pe pământ.
Mirosea a metal şi ulei.
Harry inspiră adânc. Avea senzaţia că îşi bagă mâna într-un cuib de şerpi. Degetele lui pipăiră spaţiul înainte de a găsi bucata de oţel rece şi solzos. Prinse capul reptilei şi o scoase la lumină.
Era o armă urâtă. Fascinant de urâtă. Inginerie sovietică într-un moment de maximă brutalitate. La fel de eficientă ca un Kalaşnikov.
Harry o cântări în palmă.
Ştia că era grea, totuşi o simţea uşoară. Era uşoară acum, că decizia
379
fusese luată. Expiră cu putere. Demonul era liber.
— Bună, zise Ståle, închizând uşa de la Boiler Room în urma lui. Eşti singur?
— Mda, răspunse Bjørn de pe scaunul lui, uitându-se lung la telefon.
Ståle se aşeză pe un scaun.
— Unde…?
— Harry s-a dus să rezolve ceva. Katrine plecase când am sosit eu.
— Arăţi ca şi cum ai avut o zi grea.
Bjørn zâmbi trist.
— Şi tu, doctor Aune.
Ståle îşi trecu o palmă peste creştet.
— Ei bine, tocmai ce am intrat într-o sală de curs, mi-am îmbrăţişat fata şi am plâns cu toată clasa uitându-se la mine. Aurora spune că a fost o experienţă care o va marca toată viaţa. Am încercat să-i explic că, din fericire, cei mai mulţi copii se nasc cu suficientă forţă ca să suporte povara numită dragostea părinţilor, iar din punct de vedere darwinist, ar trebui să
fie şi ea în stare să supravieţuiască acestei experienţe. Totul din cauză că
ea s-a dus să doarmă la o Emilie, şi în clasa ei sunt două Emilie. Iar eu am sunat-o pe mama celeilalte Emilie.
— Ai primit mesajul că am amânat întrunirea de azi? A fost găsit un cadavru. O fată.
— Da, ştiu. O poveste oribilă.
Bjørn dădu încet din cap. Arătă spre telefon.
— Acum trebuie să-l sun pe tatăl ei.
— Chestie pe care o urăşti, evident.
