Când trase cu forţă de uşa clasei, prin mintea lui Ståle Aune trecură
următoarele gânduri: fusese un tată rău, nu era sigur dacă clasa Aurorei avea o sală anume, iar dacă da, dacă era chiar acea sală.
Trecuseră doi ani de când fusese acolo, la Ziua Porţilor Deschise, când toate clasele prezentau desene, machete din chibrituri, figurine de lut şi alte prostii care nu-l impresionaseră deloc. Evident, un tată mai bun ar fi fost impresionat.
În clasă se lăsă liniştea şi copiii se întoarseră spre el.
Iar în acea tăcere, el începu să cerceteze cu privirea chipurile tinere de acolo. Feţele pure, nedeformate, care încă nu-şi trăiseră viaţa, feţe care urmau să fie formate şi peste care avea să se suprapună caracterul, determinându-le, peste ani, să se rigidizeze în măşti care să reflecte ce erau acei copii, ca adulţi, pe dinăuntru. Adică ceea ce devenise el. Fiica lui.
Privirea lui descoperi feţe pe care le văzuse în fotografiile din clasă, la petreceri aniversare, la meciurile de handbal, la finalul trimestrelor. Pe unele le putea identifica pe nume, dar pe cele mai multe nu. Îşi continuă
căutarea pentru acea faţă anume, al cărei nume se formă şi crescu ca un oftat imens în gâtul lui: Aurora. Aurora. Aurora.
Bjørn îşi strecură telefonul în buzunar. Rămase nemişcat lângă tejghea cu spatele la Harry. Clătinând încet din cap. După care se întoarse. Faţa lui arăta ca şi cum fusese răvăşită. Palidă, lipsită de sânge.
— E cineva pe care îl cunoşti bine, zise Harry.
Bjørn dădu încet din cap, ca un somnambul. Înghiţi în gol.
— Pur şi simplu, e imposibil…
— Aurora.
Zidul de fete tinere se uită fix la Ståle Aune. Numele ei ieşise de pe
373
buzele lui ca un oftat. Ca o rugăciune.
— Aurora, repetă el.
Undeva la marginea câmpului său vizual o văzu pe profesoară venind spre el.
— Ce e imposibil? întrebă Harry.
— Fata lui, răspunse Bjørn. Pur şi simplu… e imposibil.
Ochii lui Ståle erau împăienjeniţi de lacrimi. Simţi o mână pe umăr.
Apoi se înălţă o siluetă care veni spre el cu contururile estompate, ca într-o ceaţă. Cu toate astea, avu impresia că silueta semăna cu ea. Semăna cu Aurora. Ca psiholog ştia, bineînţeles, că aşa încerca creierul să evadeze, să
gestioneze intolerabilul, să se mintă pe sine însuşi. Văzând doar ce dorea să vadă. Cu toate astea, el îi şopti numele.
— Aurora.
Şi putu jura că şi vocea era a ei.
— S-a întâmplat ceva…?
Auzi şi ultimul cuvânt din întrebare, dar nu era sigur dacă era al ei sau fusese adăugat de creierul lui.
— … tati?
— De ce e imposibil?
— Pentru că… replică Bjørn, uitându-se la Harry ca şi cum acesta nu era acolo.
— Da?
— Pentru că e deja moartă.
374
41
Era o dimineaţă liniştită în cimitirul Vestre. Nu se auzea decât zumzetul îndepărtat al traficului din Sørkedalsveien şi ţăcănitul roţilor tramvaielor către centrul oraşului.
— Roar Midtstuen, da, zise Harry, mergând printre pietrele funerare.
Câţi ani a lucrat, de fapt, alături de tine?
— Nu mai ştie nimeni, răspunse Bjørn, chinuindu-se să ţină pasul. De la începuturile timpului.
