 461 

— Promiţi că nu plângi? o întrebă Oleg.

— Nu, răspunse ea, zâmbind fugar şi mângâindu-i obrazul.

Se făcuse atât de înalt. Arăta aşa de bine. O depăşea cu mult în înălţime. Fusese nevoită să-i cumpere un costum închis la culoare şi abia când se aflau împreună în magazin şi alegeau hainele îşi dăduse seama că

fiul ei se apropia de cei 1,92 metri ai lui Harry. Oftă.

— Ar fi bine să intrăm, zise ea, petrecându-şi braţul pe sub al lui.

Oleg deschise uşa, primi un gest de încuviinţare din partea paracliserului dinăuntru, după care porniră amândoi de-a lungul culoarului către altar. Când văzu toate acele chipuri întoarse spre ea, Rakel simţi cum îi dispare starea de nervozitate. Nu fusese ideea ei, ba chiar se opusese, dar în cele din urmă Oleg o convinsese. Considerase că e bine ca totul să se termine aşa. Şi folosise exact acest termen: să se termine. Dar ceremonia asta nu însemna, înainte de toate, un început?

Debutul unui nou capitol al vieţii lor? Cel puţin aşa se simţea. Şi brusc, această senzaţie era bună. Era bine că se afla acum aici.

Un zâmbet se întinse pe faţa ei. Le zâmbi tuturor acelor chipuri zâmbitoare. Pentru o clipă îşi zise că dacă zâmbetele lor sau al ei aveau să

se întindă şi mai mult, avea să se lase cu un accident serios. Iar această

idee legată de sunetul feţelor care crapă, care ar fi trebuit să o determine să se înfioare, o făcu să râdă. Nu mai râde, îşi ordonă ea. Nu acum.

Observă că Oleg, care până atunci se concentrase să păşească în ritmul orgii, îi sesizase starea de spirit, aşa că îi aruncă o privire. Şi se confruntă

cu expresia lui de surprindere şi admonestare. După care el fu nevoit să

privească în altă parte; văzuse că pe maică-sa o apucaseră chicotelile.

Acum şi aici. Şi găsea asta atât de nepotrivit, că aproape începuse şi el să

râdă. Ca să se concentreze pe altceva, pe ce urma să se întâmple, pe solemnitatea momentului, Rakel îşi mută privirea asupra bărbatului care aştepta lângă altar. Harry. Îmbrăcat în negru.

Stătea înaintea lor afişând un zâmbet tâmp pe faţa lui fermecător de neatractivă. Înalt şi mândru ca un păun. Când el şi Oleg stătuseră spate în spate la atelierul de croitorie al lui Gunnar Øye, ajutorul care îi măsura anunţase că îi separau doar trei centimetri, în favoarea lui Harry. Iar în acea clipă, cei doi bărbaţi rămaşi copii în sufletele lor îşi plesniseră

palmele, ca şi cum ar fi fost amândoi satisfăcuţi de rezultatul cine ştie cărei competiţii.

 462 

Acum, Harry arăta a adult serios. Razele soarelui de iunie care pătrundeau prin vitraliile ferestrelor îl învăluiau într-un soi de lumină

celestă, astfel că părea mai înalt ca oricând. Şi cât se poate de relaxat. La început ea nu înţelesese cum de poate fi el atât de relaxat după tot ce se întâmplase. Treptat însă, o cuprinsese şi pe ea calmul acela, convingerea de nezdruncinat că totul se rezolvase. Rakel nu reuşise să doarmă în primele săptămâni după vizita lui Arnold Folkestad acasă la ei, chiar dacă

Harry o ţinea strâns în braţe şi îi şoptea că totul se terminase. Cu bine. Că

scăpaseră de pericol. Repetase aceleaşi cuvinte noapte de noapte, ca o mantră de adormire, şi tot nu fusese îndeajuns. Treptat însă, ea începuse să o creadă. Şi după încă alte câteva săptămâni, să o ştie. Totul se rezolvase. Iar atunci începuse să doarmă. Un somn profund, fără vise, până se trezea că el se furişa din pat în lumina matinală a soarelui, crezând ca de obicei că ea n-avea să simtă, şi când ea, tot ca de obicei, pretindea că nu simte, deoarece ştia cât de mândru şi de fericit era crezând că ea se trezise imediat ce el tuşea şi stătea acolo cu o tavă cu micul-dejun.

Oleg renunţase să încerce să meargă în ritmul muzicii lui Mendelssohn, căci oricum pentru Rakel nu conta, era obligată să facă doi paşi pentru un pas de-al lui. Ei trei deciseseră ca Oleg să joace un rol dublu. Lui Rakel i se păruse extrem de firesc imediat ce se gândise la asta. Oleg avea să o însoţească spre altar ca să i-o dea lui Harry, şi în acelaşi timp avea să fie cavaler de onoare.

Harry nu avea un cavaler de onoare. Avea însă martorul pe care îl alesese primul. Scaunul de pe partea lui era gol, dar pe acel loc fusese aşezată o fotografie a lui Beate Lønn.

Ajunseră la altar. Harry n-o scăpase pe Rakel din priviri.

Ea nu înţelesese niciodată cum era posibil ca un om cu un puls atât de scăzut, care putea sta zile întregi în lumea lui, aproape fără să vorbească şi fără nevoia vreunui stimul extern, să apese pur şi simplu un comutator interior şi să devină brusc conştient de tot ce era în jur, de fiecare secundă

care trecea, de fiecare clipă efemeră. Totul cu o voce calmă, răguşită, care prin câteva cuvinte putea trăda mai multe emoţii, informaţii, uimiri, prosteli şi înţelepciune decât tonele de cuvinte rostite de toţi găunoşii pe care îi cunoscuse vreodată, în timpul unei mese cu şapte feluri de mâncare.

 463 

Apoi erau ochii. Care în felul lor natural, aproape nefiresc de normal aveau capacitatea de a-ţi reţine atenţia, de a te forţa să fii acolo.

Rakel Fauke urma să se mărite cu omul pe care îl iubea.

Harry o privi alături de el. Era atât de frumoasă, că îi dădeau lacrimile.

Pur şi simplu nu se aşteptase la asta. Nu că ea n-ar fi fost frumoasă, de fapt. Era clar că Rakel Fauke avea să arate uluitor în rochie albă de mireasă. Nu se aşteptase ca el să reacţioneze aşa. Cele mai optimiste gânduri ale lui fuseseră legate de speranţa ca ceremonia să nu dureze prea mult şi ca pe preot să nu-l apuce un acces de spiritualitate sau de inspiraţie. Îşi imaginase că, aşa cum se întâmpla de obicei în ocazii care apelau la mari emoţii, el avea să devină imun, amorţit, un observator rece şi uşor dezamăgit al valurilor de sentimente ale altora şi al secetei din sufletul lui. Se hotărâse însă să joace cât putea mai bine acel rol. În definitiv, el fusese cel care insistase asupra nunţii la biserică. Acum era acolo, cu lacrimi autentice, mari, rotunde, sărate în colţurile ochilor. Harry clipi şi Rakel se uită la el. Îi întâlni privirea. Nu era acea privire care spunea acum-mă-uit-la-tine-şi-toţi-oaspeţii-văd-că-mă-uit-la-tine-şi-încerc-să-par-cât-se-poate-de-fericită.

Era privirea unui camarad.

Privirea cuiva care spunea: Putem rezolva asta, tu şi cu mine. Hai să o facem.

După care ea zâmbi. Iar Harry descoperi că zâmbea şi el, fără să ştie care dintre ei începuse. Ea începuse să tremure. Râdea în interiorul ei şi râsul o umplea atât de rapid că era doar o chestiune de timp până ce va exploda. În general, solemnitatea avea un asemenea efect asupra ei. Şi asupra lui. Ca atare, pentru a nu izbucni în râs, ea se uită spre Oleg. Numai că nu găsi niciun ajutor acolo, deoarece băiatul părea pe punctul de a izbucni şi el în râs. Abia reuşea să se abţină plecându-şi capul şi ţinându-şi ochii închişi cu forţa.

Ce mai echipă, îşi zise Harry cu mândrie, concentrându-şi privirea asupra preotului.

Echipa care îl prinsese pe Ucigaşul de Poliţişti.

Rakel înţelesese textul mesajului. Nu-l lăsa pe Oleg să vadă cadoul.

Un mesaj suficient de rezonabil ca Arnold Folkestad să nu intre la bănuieli. Suficient de limpede pentru Rakel ca să înţeleagă ce voia el.

Vechiul truc cu cadourile de aniversare. După ce el intrase în casă, ea îl

 464 

îmbrăţişase, înşfăcase ce ascundea el sub curea, după care se dăduse în spate, cu mâinile în faţă, ca Arnold să nu poată vedea că ea ţine ceva ascuns. Iar ce ţinea era un pistol Odessa încărcat şi cu siguranţa dată la o parte.

Mai îngrijorător era că şi Oleg înţelesese. Rămăsese tăcut, ştiind că nu trebuie să trădeze în vreun fel ce urma. Iar asta nu putea însemna decât că el nu se lăsase niciodată păcălit de trucul cu cadoul de aniversare, dar nu dezvăluise niciodată asta. Ce mai echipă!

Ce echipă, care îl momise pe Arnold Folkestad să se apropie de Harry şi s-o lase pe Rakel în urma lui, ca ea să poate face un pas înainte pentru a trage, de la mică distanţă, un glonţ direct în tâmpla unui Folkestad, care se pregătea să se descotorosească de Harry.

O echipă imbatabilă de campioni, asta erau.

Harry respiră rapid şi cu putere pe nas şi se întrebă dacă nenorocitele alea de lacrimi uriaşe vor avea bunul-simţ să stea pe loc sau dacă va trebui să şi le şteargă înainte de a-i porni în jos pe obraji.

Alese riscul celei de-a doua variante.

Ea îl întrebase de ce insistase el să se căsătorească într-o biserică. Din câte ştia ea, el era la fel de creştin precum o formulă chimică. Şi ea era la fel, în ciuda faptului că fusese crescută în religia catolică. Însă Harry îi răspunsese că, atunci când se frământa în faţa casei, promisese unui Dumnezeu fictiv că, dacă totul avea să decurgă bine, el avea să se supună

acestui ritual stupid de a se căsători în faţa acestui presupus Dumnezeu.