Să-l momească pe Arnold. Trebuia să-l momească să vină la el.

Căci exista o singură cale. Şi poate că de aceea era atât de calm şi de relaxat. Totul sau nimic. Pariurile fuseseră deja făcute. Restul era la cheremul zeilor.

Şi poate că Arnold sesiză tocmai acel calm al lui.

— Cum doreşti, Harry.

Harry auzea paşii lui Arnold pe podea. Continuă să se concentreze asupra şireturilor. Ştia că Arnold îl depăşise pe Oleg, care stătea complet nemişcat, ca şi cum ar fi ştiut ce se petrece.

Apoi Arnold trecu de Rakel.

Clipa sosise.

Harry îşi ridică privirea. Se trezi uitându-se la gaura din ţeava armei, un ochi negru care îl privea nepăsător de la 20 sau 30 de centimetri.

De când intrase în casă ştiuse că cea mai mică mişcare bruscă l-ar fi determinat pe Arnold să acţioneze. Mai întâi, să împuşte persoana aflată

cel mai aproape. Oleg. Oare Arnold ştia că Harry era înarmat? Ştia că luase o armă cu el la întâlnirea cu Truls Berntsen?

Poate că da. Poate că nu.

Oricum nu mai conta. Harry n-ar avea oricum răgazul să scoată arma acum, oricât de accesibilă ar fi fost.

— Arnold, de ce…

— Adio, prietene.

Harry se uită la degetul lui Arnold Folkestad apăsând pe trăgaci.

Şi îşi dădu seama că n-avea să vină iluminarea, clipa prin care credem că vom trece la finalul călătoriei noastre. N-avea să vină nici marea revelaţie, despre motivul pentru care ne naştem şi murim şi despre sensul amândurora, plus bucăţica dintre ele. N-avea să vină nici mica revelaţie, cea despre motivul pentru care o persoană ca Folkestad era dispusă să-şi sacrifice viaţa ca să distrugă vieţile altora. În schimb, avea să apară

această sincopă, această încetare bruscă a vieţii, această pauză sordidă, dar logică, plasată la mijlocul unui cuvânt. Acel „de ce”.

 454 

Pulberea arse cu viteză efectiv explozivă, iar presiunea generată

desprinse glonţul din cartuşul de alamă cu o viteză de aproximativ 360 de metri pe secundă. Plumbul moale era afectat de ghinturile ţevii, care determinau rotirea glonţului, astfel ca acesta să străbată aerul cu mai multă stabilitate. Însă în acest caz era inutil. Deoarece după parcurgerea a doar câţiva centimetri de aer, bucata de plumb străpunse pielea şi încetini când întâlni osul craniului. Iar când glonţul ajunse la creier, viteza lui coborâse deja la 300 de kilometri pe oră. Proiectilul trecu prin şi distruse mai întâi cortexul motor, paralizând orice mişcare, după care străpunse lobul parietal, distruse funcţiile vitale din lobul drept şi cel frontal, reteză

nervul optic şi lovi interiorul craniului în partea opusă. Unghiul şi viteza redusă însemnau că, în loc de a-şi continua traiectoria şi de a ieşi, glonţul ricoşă, lovi alte zone ale craniului cu viteze tot mai mici şi într-un final se opri. Până atunci însă, generase leziuni atât de mari că inima încetase să

mai bată.

 455 

51

Katrine tremura şi se ghemuia sub braţul lui Bjørn. Era frig în biserica mare. Frig înăuntru, frig afară, iar ea ar fi trebuit să se îmbrace mai bine.

Aşteptau. Toţi cei din biserica Oppsal aşteptau. Tuşind. Oare de ce oamenii începeau să tuşească imediat ce intrau într-o biserică? Încăperea în sine le provoca inflamaţii ale gâtului şi faringelui? Chiar şi într-o biserică

modernă ca aceea, din beton şi sticlă? Sau de vină era anxietatea legată

de emiterea de sunete amplificate de acustica clădirii? Ori era omeneşte să te eliberezi de emoţia acumulată prin tuse, în loc să izbucneşti în plâns sau în râs?

Katrine îşi înclină capul. Adunarea era mică, doar persoanele cele mai apropiate. Suficient de puţini oameni ca să beneficieze doar de o iniţială în lista de contacte a lui Harry. Îl văzu pe Ståle Aune. Care purta cravată de data asta. Soţia lui. Gunnar Hagen, tot cu soţia.

Oftă. Ar fi trebuit să se îmbrace mai gros. Chiar dacă lui Bjørn nu părea să-i fie frig. Costum închis la culoare. Nu ştiuse că putea arăta aşa de bine în costum închis la culoare. Îi atinse reverul hainei. Nu pentru că ar fi fost ceva acolo, ci pentru gestul în sine. Un act intim de iubire. Maimuţa care culegea păduchii din blana altei maimuţe.

Cazul era rezolvat.

O vreme se temuseră că l-au pierdut, că Arnold Folkestad – deja cunoscut drept Ucigaşul de Poliţişti – reuşise să fugă în străinătate sau să

găsească o ascunzătoare în Norvegia. Ar fi trebuit să fie un hău adânc şi întunecat, deoarece în timpul primelor 24 de ore scurse de la alerta iniţială, descrierea şi informaţiile despre el fuseseră difuzate pe toate canalele media cu detalii atât de amănunţite, că fiecare persoană

sănătoasă la minte din ţară aflase cine era şi cum arăta Arnold Folkestad.

Iar în acel moment, Katrine ajunsese la propria concluzie legată de cât de aproape fuseseră de rezolvarea cazului ceva mai devreme, când Harry îi ceruse să verifice legăturile dintre René Kalsnes şi alţi ofiţeri de poliţie.

Dacă ea şi-ar fi extins căutările ca să includă şi foşti ofiţeri, ar fi descoperit imediat legătura dintre Arnold Folkestad şi tânăr.

Încetă să mai mângâie reverul hainei lui Bjørn, iar el îi aruncă un zâmbet de recunoştinţă. Un zâmbet scurt şi forţat. Bărbia îi tremura uşor.

 456 

Bjørn era pe punctul de a izbucni în plâns. Katrine îşi dădu seama de asta şi îşi dădu seama că avea pentru prima dată să-l vadă pe Bjørn Holm plângând în acea zi. Aşa că tuşi uşor.

Mikael Bellman se furişă la capătul rândului. Se uită scurt la ceas. Avea de acordat un alt interviu peste trei sferturi de oră. Revista Stern. Un milion de cititori. Un alt jurnalist străin care dorea să audă povestea modului în care tânărul şef al poliţiei muncise fără odihnă săptămână de săptămână, lună de lună, ca să-l prindă pe acest criminal şi cum în final ajunsese aproape de a deveni el însuşi victima Ucigaşului de Poliţişti. Iar Mikael avea din nou să facă o scurtă pauză teatrală înainte de a spune că

ochiul pe care îl sacrificase era un preţ mic pentru ce realizase: să

împiedice un criminal nebun să curme şi alte vieţi ale ofiţerilor din subordinea lui.

Mikael Bellman îşi trase mâneca hainei peste ceas. Ar trebui să înceapă

de acum. Oare ce aşteptau? Se gândise o vreme la cum avea să se îmbrace în acea zi. În negru, pentru a se potrivi ocaziei şi cu peticul de la ochi? Acel petic însemna o adevărată lovitură de maestru; îi spunea vizual şi simplu povestea într-o manieră atât de dramatică şi de eficientă încât, conform Aftenposten, ajunsese cel mai fotografiat norvegian în presa internaţională în acel an. Sau să aleagă ceva închis, dar într-un ton mai neutru, o ţinută acceptabilă şi nu atât de stridentă pentru interviul de după? Căci după interviu trebuia să plece direct la o întâlnire cu preşedintele Consiliului Local, aşa că Ulla optase pentru culori neutre, în nuanţe închise.

Dacă nu începeau mai repede, avea să întârzie.

Se amuza în sinea lui. Simţea ceva? Nu. Ce să simtă? În definitiv, era vorba doar de Harry Hole, un prieten nu chiar apropiat şi nici un ofiţer din echipa sa din cadrul Districtului de Poliţie Oslo. Dar exista posibilitatea ca presa să aştepte afară şi evident că a-ţi arăta chipul în biserică reprezenta o mişcare bună de relaţii publice. Era cu adevărat imposibil de ocolit că

Harry Hole fusese primul care îndreptase degetul acuzării către Arnold Folkestad, iar chestia asta îi lega într-un fel pe Mikael şi Harry, dată fiind amploarea pe care o luase cazul. Iar acum relaţiile publice erau mai importante ca oricând. Bellman ştia deja care avea să fie subiectul întâlnirii cu preşedintele Consiliului Local. Partidul pierduse o

 457 