— Isuse!
Îl auzi pe Harry tuşind din nou.
— Harry?
— Da?
— Eşti bine?
— Nu.
— Ai… ai păţit ceva?
— Da.
— Adică în afară de chestia cu antifurtul? Apreciez că e…
— A îmbibat-o în alcool înainte de a aprinde chibritul. Sticlele goale sunt aici, pe tejghea. Trei, toate aceeaşi marcă. Chiar dacă ar fi putut alege orice altceva.
— E vorba de…
— Da, Jim Beam.
367
— …marca ta.
Ståle îl auzi pe Harry strigând la cineva să nu atingă nimic. După care reveni la discuţie.
— Vrei să vii aici ca să vezi scena crimei?
— Am nişte pacienţi. Poate după aceea.
— Bine, de tine depinde. Noi o să fim pe aici o vreme.
Încheiară conversaţia.
Ståle încercă să se concentreze asupra condusului. Îşi simţea respiraţia greoaie, nările arzând şi pieptul îngreunat. Ştia că în acea zi avea să fie un terapeut şi mai prost decât de obicei.
Harry ieşi pe uşă în strada aglomerată, pe unde treceau oameni, biciclete, maşini şi tramvaie. Clipi de câteva ori în lumina puternică după
tot întunericul dinăuntru, urmări cu privirea agitaţia fără sens din jur şi şuvoiul de oameni care habar n-aveau că la doar câţiva metri se petrecuse o moarte la fel de lipsită de sens, o fiinţă aşezată pe un scaun cu fund de plastic topit şi care acum apărea sub forma cadavrului înnegrit al unei fete. N-aveau nici cea mai vagă idee cine era victima. Mă rog, Harry avea o idee, dar nu îndrăznea să meargă până la capăt. Inspiră adânc de câteva ori şi o duse la capăt în mintea lui. După care o sună pe Katrine, pe care o trimisese înapoi în Boiler Room ca să îi ajute de la computerul ei.
— Încă nicio dispariţie raportată? întrebă el.
— Nu.
— Bine. Verifică ce detectivi au fiice cu vârstă între opt şi şaisprezece ani. Începe cu cei care au lucrat la cazul Kalsnes. Dacă dai peste vreunul, sună-l şi întreabă-l dacă şi-a văzut fiica azi. Procedează cu grijă.
— Am înţeles.
Harry încheie apelul.
Bjørn ieşi şi se postă lângă el. Avea vocea joasă, moale, ca şi cum ar fi fost în biserică.
— Harry?
— Da?
— E cea mai urâtă chestie pe care am văzut-o vreodată.
Harry aprobă. Ştia ce grozăvii văzuse Bjørn, spunea adevărul.
— Individul care a făcut asta… ar trebui umplut cu plumbi.
Bjørn îşi ridică mâinile, inspiră scurt, oftă de disperare şi le coborî la loc.
368
Harry îşi strânse pumnii în buzunarele hainei. Ştia că şi asta era adevărat. Individul ar trebui împuşcat. Cu un glonţ sau trei dintr-un pistol Odessa aflat într-un dulap în Holmenkollveien. Nu atunci, individul ar fi trebuit împuşcat noaptea precedentă. Când un fost poliţist laş se dusese la culcare deoarece nu putea să fie el călăul, câtă vreme motivele nu erau clare. Proceda aşa de dragul potenţialelor victime, de dragul lui Rakel şi al lui Oleg sau doar de dragul lui? În fine. Fata dinăuntru n-avea să-l întrebe despre motive. Pentru ea şi pentru părinţii ei era prea târziu. La dracu’, la dracu’, la dracu’! Harry se uită la ceas.
Truls Berntsen ştia că Harry era acum pe urmele lui şi avea să fie pregătit. Îl invitase, îl tentase comiţând crima în acest loc al unei crime vechi, îl umilise folosind otrava obişnuită a beţivilor, Jim Beam, şi încuietoarea despre care aflase jumătate din poliţie. Marele Harry Hole fusese prins de un indicator de Parcare Interzisă din Sporveisgata ca un câine în lesă. Harry inspiră adânc. Îşi putea etala cărţile, putea să le spună
