Casa era întunecată şi nemişcată.
Harry se aşeză pe canapea, uitându-se la dulap.
Nu spusese nimic despre bănuielile lui privitoare la Truls Berntsen.
Îi sunase pe Bjørn şi pe Katrine şi le spusese că avusese o scurtă
discuţie cu Mikael Bellman. Şi că, deoarece şeful poliţiei avea alibi pentru noaptea crimei, trebuia să se fi comis o eroare sau era o înscenare, aşa că
era nevoie să păstreze tăcerea în privinţa glonţului din cutia cu probe care se potrivea cu arma lui. Niciun cuvânt despre ce discutaseră ei doi.
Niciun cuvânt despre Truls Berntsen.
Niciun cuvânt despre ce urma să fie făcut.
Aşa trebuia să fie; era genul de caz în care trebuia să fii singur.
Cheia era ascunsă în raftul cu CD-uri.
Harry închise ochii. Încercă să-şi dea o pauză, să nu mai asculte dialogul care avea neîncetat loc în mintea lui. Fără succes, însă. Vocile din minte începeau să ţipe imediat ce se relaxa. Truls Berntsen era nebun, spuneau ele. Nu era o presupunere, ci un fapt. Nicio persoană sănătoasă la cap nu s-ar fi aventurat într-o călătorie a morţii în care ţintele erau propriii colegi.
Povestea avea corespondent; era nevoie doar să cercetezi toate incidentele din America când cineva care fusese concediat sau umilit în vreun fel se întorsese la fostul loc de muncă şi îşi împuşcase foştii colegi.
Omar Thornton îşi ucisese opt foşti colegi de la un depozit de distribuţie după ce fusese dat afară pentru furt de bere; Wesley Neal Higdon ucisese cinci oameni după ce fusese dat afară de şeful lui; Jennifer San Marco trăsese şase focuri letale de armă în capetele colegilor de la oficiul poştal unde lucra după ce fusese concediată – pentru ce altceva? – fiindcă nu era sănătoasă la cap.
Diferenţa aici consta în nivelul ridicat de planificare a crimelor şi capacitatea de execuţie. Aşadar, cât de nebun era acest Truls Berntsen?
Suficient de nebun ca poliţia să-i respingă declaraţia că Harry Hole omorâse pe cineva într-un bar?
361
Nu.
Nu dacă avea dovezi. Dovezi că nu poate fi declarat nebun.
Truls Berntsen.
Harry îşi lăsă mintea să rătăcească.
Totul se potrivea. Dar se potrivea şi ingredientul-cheie? Motivul. Ce spusese Mikael Bellman? Dacă o femeie are fantezii cu viol, nu înseamnă
că vrea să fie violată. Dacă un bărbat visează la violenţă, nu înseamnă că…
Pentru numele lui Dumnezeu. Gata!
Doar că nu se oprea. N-o să aibă linişte până nu rezolva problema. Şi existau doar două moduri în care putea fi rezolvată. Era calea veche. Cea după care fiecare fibră a corpului său urla în acel moment. O băutură.
Băutura care multiplica, extrapola, dezvăluia, amorţea. Asta era calea provizorie. Calea proastă. Cealaltă era calea finală. Calea necesară. Cea care eradica problema. Alternativa diavolului.
Harry sări în picioare. Nu exista alcool în casă, nu de când se mutase.
Începu să se plimbe nervos prin cameră. Apoi se opri. Se uită la dulapul vechi din colţ. Îi amintea de ceva. De un dulap cu băuturi la care se oprise şi se uitase la fel ca acum. Oare ce îl reţinea? De câte ori nu-şi vânduse sufletul pentru o recompensă mai mică decât asta? Poate că asta era şi ideea. În alte dăţi o făcuse pe mărunţiş, legitimat de indignarea morală.
Iar de data asta era… necurat. Dorea să-şi salveze propria reputaţie în vreme ce rezolva problema.
O auzea înăuntrul lui acum, şoptindu-i: Scoate-mă de aici şi foloseşte-mă. Foloseşte-mă aşa cum ar trebui să fiu folosită. Iar de data asta o să
termin treaba. Nu voi mai lăsa o vestă antiglonţ să mă păcălească.
I-ar fi luat jumătate de oră cu maşina de acolo până la apartamentul lui Truls Berntsen din Manglerud. Cu arsenalul acela din dormitor pe care Harry îl văzuse cu ochii lui. Arme, cătuşe, mască de gaze. Baston. Aşa că de ce mai amâna? Ştia ce trebuie făcut.
Dar avea dreptate, oare? Truls Berntsen chiar îl omorâse pe René Kalsnes la ordinele lui Mikael Bellman? Fără îndoială că Truls era sărit de pe fix, dar la fel era şi Mikael Bellman?
Sau era vorba doar de o construcţie a propriului creier, alcătuită din elemente pe care le avusese la dispoziţie şi care fuseseră forţate să intre în imaginea de ansamblu deoarece se dorea, era nevoie, se cerea o imagine de ansamblu, orice imagine care să ofere, dacă nu un sens, atunci
362
măcar un răspuns, o senzaţie că punctele disparate fuseseră unite?
Harry îşi scoase telefonul din buzunar şi apăsă pe tasta A.
Trecură zece secunde până ce auzi un mormăit.
— Da?
— Bună, Arnold, eu sunt.
— Da. Eşti la lucru?
