 446 

Încheiară discuţia, şi Harry îl văzu pe paznicul parcării spitalului stând lângă maşina lui, cu carneţelul în mână.

— Te gândeşti să-mi dai amendă? întrebă Harry.

— Ai blocat intrarea în spital, aşa că poţi să fii sigur că te amendez, zise paznicul fără să-şi ridice privirea din carneţel.

— Poate că ar fi mai bine să te dai la o parte ca să luăm maşina din calea de acces, zise Harry.

— Nu cred că ar trebui să vorbeşti cu mine în… începu paznicul, după

care privi în sus şi încremeni când îl văzu pe Harry şi arma din mâna acestuia.

Şi rămase încremenit când Harry se urcă la volan, îşi băgă arma la loc sub curea, răsuci cheia în contact, dădu drumul la ambreiaj şi ţâşni de pe loc.

Viră pe Slemdalsveien, acceleră şi trecu pe lângă un tramvai care venea spre el. Se rugă în sinea lui ca Arnold Folkestad să fie pe drum spre propria casă, la fel ca Harry.

Intră pe Holmenkollveien. Sperând ca Rakel să nu leşine când avea să-l vadă. Sperând ca Oleg…

Doamne, cât de nerăbdător era să-i vadă. Chiar şi acum, în starea asta.

Mai ales acum.

Încetini înainte de a vira pe aleea care ducea spre casă.

După care apăsă cu putere frâna.

Băgă maneta de viteze în marşarier.

Dădu încet cu spatele.

Se uită la maşinile parcate pe lângă care abia trecuse, aliniate de-a lungul trotuarului. Se opri. Respiră cu putere pe nări.

Arnold Folkestad plecase în mod clar spre casă. La fel ca Harry.

Căci parcat între două maşini tipice pentru Holmenkollen, un Audi şi un Mercedes, era un Fiat de o vechime imposibil de determinat.

 447 

50

Harry rămase ascuns sub crengile brazilor câteva secunde, studiind casa.

De unde se afla, nu vedea semne de intrare prin efracţie nici prin spargerea uşii cu cele trei zăvoare ale ei, nici prin smulgerea barelor de la ferestre.

Evident, nu era deloc sigur că maşina parcată la marginea trotuarului era Fiatul lui Folkestad. Mulţi oameni deţineau un Fiat. Harry îşi pusese mâna pe capotă. Era caldă încă. Îşi abandonase propria maşină în mijlocul drumului.

Alergă printre copaci până în spatele casei.

Unde aşteptă şi ascultă. Nimic.

Se furişă spre zid. Se întinse cât era de lung, privi pe geam, dar nu văzu nimic în afară de încăperi întunecate.

Continuă să înainteze pe lângă casă până ajunse aproape de ferestrele luminate de la bucătărie şi living.

Acolo se ridică în vârful picioarelor şi privi înăuntru. Se lăsă imediat înapoi pe vine. Se sprijini de zidul din buşteni şi se concentră asupra propriei respiraţii. Deoarece acum trebuia să respire calm şi profund.

Trebuia să se asigure că creierul lui primea suficient oxigen ca să

gândească în mare viteză.

O fortăreaţă. La ce naiba folosise asta?

El pusese mâna pe ei.

Erau cu toţii înăuntru.

Arnold Folkestad. Rakel. Şi Oleg.

Harry se concentră să memoreze ce văzuse.

Se găseau în holul de la intrarea din faţă.

Oleg era aşezat pe un scaun rotativ aşezat în mijlocul încăperii, iar Rakel stătea în picioare chiar în spatele lui. Oleg avea un căluş alb în gură, iar Rakel îl lega de scaun.

La câţiva metri în spatele lor, aşezat comod într-un fotoliu, era Arnold Folkestad cu o armă în mână, dându-i evident ordine lui Rakel.

Amănuntele. Arma lui Folkestad era un Heckler & Koch, varianta standard pentru forţele de poliţie. Armă de încredere, care nu se bloca.

 448 

Telefonul mobil al lui Rakel era pe masa din living.

Niciunul dintre ei nu părea rănit deocamdată. Deocamdată.

De ce…?

Harry încetă să mai gândească. Nu era timp de aşa ceva, nu avea răgaz pentru de ce-uri, ci doar pentru cum îl putea opri pe Folkestad.

Harry observase deja că o împuşcătură de acolo era imposibilă. Nu l-ar fi putut nimeri pe Arnold Folkestad fără să-i pună în pericol pe Rakel şi pe Oleg.

Harry îşi înălţă capul peste pervaz, apoi se ghemui din nou.

Rakel avea să-şi termine în curând treaba.

Iar Folkestad avea să şi-o înceapă în curând pe a lui.

Harry zărise bastonul. Era sprijinit de bibliotecă, lângă fotoliu. Peste puţin timp, Folkestad avea să-i zdrobească faţa lui Oleg, aşa cum procedase cu ceilalţi. Un tânăr care nici măcar nu era poliţist. Iar Folkestad nutrea probabil iluzia că Harry murise deja, aşa că răzbunarea era inutilă.