— Aş spune că erau mai degrabă amanţi în secret, rosti Katrine. Când zburau din Norvegia stăteau pe rânduri diferite şi uneori foloseau zboruri diferite. Iar când se cazau în hoteluri din Norvegia o făceau mereu în camere single.

— Arnold era poliţist, zise Harry. A crezut că e mai bine să se ferească.

— Dar nu era singura persoană care îl fermeca pe acest René cu escapade de weekend şi cadouri nenumărate.

— Sunt convins că nu era. Şi la fel de sigur e faptul că echipele anterioare de anchetă ar fi trebuit să observe toate astea.

— Acum eşti nedrept, Harry. Nu dispuneau de motoarele mele de căutare.

Harry îşi trecu cu mare atenţie o mână peste faţă.

— Poate că nu. Poate că ai dreptate. Poate că sunt nedrept când consider că uciderea unui homosexual promiscuu nu a generat la detectivii implicaţi nevoia de a obţine un rezultat.

— Da, eşti.

— Bine. Altceva?

— Deocamdată nu.

— În regulă.

Harry îşi strecură telefonul în buzunar. Se uită la ceas.

În mintea lui se derula o frază rostită de Arnold Folkestad.

Oricine nu se ridică în apărarea justiţiei ar trebui să aibă conştiinţaîncărcată.

Oare asta făcea Folkestad cu crimele din răzbunare? Se ridica în apărarea justiţiei?

 440 

Şi ce spusese când discutaseră despre starea mentală a lui Silje Gravseng? Am ceva experienţă cu tulburările mintale. Asta însemnând că

ştia bine cum e să nu te oprească nimic.

Individul stătuse la birou vizavi de Harry şi aproape că îi explicase totul pe litere.

Bjørn sună peste şapte minute.

— Au verificat telefonul lui Truls Berntsen şi nu l-a sunat nimeni în seara asta.

— Mhm. Aşadar Folkestad s-a dus direct acasă la Berntsen şi l-a luat de acolo. Cum e cu telefonul lui Folkestad?

— E pornit şi poate fi localizat în zona din jurul Slemdalsveien, Chateau Neuf şi…

— Rahat, exclamă Harry. Închide şi formează numărul lui.

Harry aşteptă câteva secunde. Auzi ceva vibrând undeva. Sunetul venea dintr-un sertar al biroului. Harry trase de sertare. Încuiate. În afara celui de jos, de la bază. Înăuntru se vedea un ecran luminat. Harry luă

telefonul şi acceptă convorbirea.

— L-am găsit, zise el.

— Alo?

— Aici e Harry, Bjørn. Folkestad e isteţ. Şi-a lăsat aici telefonul înregistrat pe numele lui. Aş zice că a fost aici când s-au comis toate crimele.

— Astfel ca operatorul de telefonie să nu-i poată reconstitui mişcările.

— Şi ca dovadă că el muncea la birou, ca de obicei, dacă avea nevoie de un alibi. Şi cum nu este securizat cu parolă, bănuiala mea e că nu vom descoperi nimic revelator în telefon.

— Vrei să spui că are alt aparat?

— Cu cartelă preplătită, achiziţionat cu numerar, poate pe un alt nume.

Aşa îşi sună victimele.

— Iar cum telefonul e acolo în seara asta…

— El e pe afară şi caută, da.

— Dar dacă are nevoie să folosească telefonul drept alibi, e ciudat că

nu l-a luat cu el. Că nu l-a dus acasă. Dacă semnalul indică faptul că

telefonul a stat toată seara la PHS…

— Nu funcţionează ca alibi plauzibil. Mai există o posibilitate.

— Care?

 441 

— Că încă nu şi-a încheiat treaba din noaptea asta.

— Oh, Doamne. Crezi că…

— Nu cred nimic. Nu reuşesc să dau de Bellman. Poţi tu să-l suni pe Hagen, să-i explici situaţia şi să-i ceri să autorizeze mobilizarea trupelor Delta? Pentru un raid la adresa de acasă a lui Folkestad.

— Crezi că e acasă?

— Nu. Dar noi…

— …începem să căutăm acolo unde este lumină, completă Bjørn ideea.

Harry încheie apelul. Îşi închise ochii. Vuietul din urechi aproape dispăruse. În schimb, auzea acum un alt sunet. Un ticăit. Secundele care se scurgeau. La naiba! Îşi apăsă pumnii de pleoape.

Oare mai primise altcineva un telefon anonim în acea zi? Cine? Şi de unde? De la un telefon cu cartelă preplătită. Sau de la unul conectat la o centrală, unde numerele nu apăreau.