 444 

Harry îşi lăsă arma în jos.

— Poliţia, rosti el. Ce s-a petrecut aici?

— Ieşi afară. Încercăm să salvăm o viaţă aici, rosti vocea autoritară.

— Şi eu, ripostă Harry, ridicând din nou arma. Încerc să opresc un criminal, domnule chirurg. Şi încă nu ştim dacă şi-a încheiat treaba pe ziua de azi, bine?

Individul se întoarse cu spatele la Harry.

— Dacă e doar rana asta şi nu sunt afectate organele interne, atunci nu a pierdut prea mult sânge. E în stare de şoc? Karen, ajută-l tu pe ofiţerul ăsta.

Femeia vorbi prin mască, fără să se îndepărteze de pat.

— Cineva de la recepţie a văzut un bărbat cu halat pătat de sânge şi mască pe faţă venind dinspre aripa pustie a spitalului şi ieşind în grabă.

Aşa ceva era atât de nefiresc, încât asistenta a trimis pe cineva să verifice.

Când a fost găsit, pacientul mai avea puţin şi murea.

— Ştie cineva unde s-ar fi putut duce individul? întrebă Harry.

— Spun doar că a dispărut pur şi simplu.

— Când îşi va reveni pacientul?

— Nu ştim nici măcar dacă va supravieţui. Apropo, şi dumneata arăţi ca şi cum ai avea nevoie de ajutor medical.

— Nu putem face altceva decât să-l acoperim cu un bandaj, rosti vocea autoritară.

Nu mai putea obţine alte informaţii. Cu toate astea, Harry rămase pe loc. Făcu doi paşi în faţă. Se opri. Se holbă la chipul alb al lui Mikael Bellman. Oare era conştient? Greu de spus.

Un ochi se uita direct la el.

Celălalt nu era la locul lui.

În schimb, se vedea doar o gaură neagră, cu fărâme însângerate de ţesut şi fire albe atârnând în afară.

Harry se întoarse şi plecă. Îşi scoase telefonul când străbătea coridorul cu paşi mari, ca să iasă mai repede la aer curat.

— Da?

— Ståle?

— Pari agitat, Harry.

— Ucigaşul de poliţişti l-a prins pe Bellman.

— L-a prins?

 445 

— I-a făcut o operaţie.

— Cum adică?

— I-a scos un ochi. Şi l-a lăsat să sângereze până la moarte. Tot el a fost în spatele exploziei din seara asta, despre care sunt sigur că ai auzit la ştiri.

A încercat să omoare doi poliţişti, eu sunt unul dintre ei. Am nevoie să ştiu ce gândeşte, deoarece nu mai am nicio nenorocită de idee.

Tăcere. Harry aşteptă. Auzea respiraţia grea a lui Ståle Aune. După

care, în sfârşit, îi reauzi vocea.

— Chiar nu ştiu…

— Nu asta vreau să aud de la tine, Ståle. Prefă-te că ştii, bine?

— Bine, bine. Ce pot spune e că nu se mai controlează, Harry.

Tensiunea emoţională a crescut, acum fierbe pe dinăuntru pur şi simplu, aşa că a încetat să mai respecte tipare. De-acum înainte e în stare de orice.

— Deci tu spui că habar n-ai care va fi următoarea lui mutare?

O nouă tăcere.

— Mersi, zise Harry şi închise.

Telefonul sună imediat. Bjørn.

— Da?

— Echipa Delta e pe drum spre adresa lui Folkestad.

— Bine! Spune-le că şi el s-ar putea îndrepta într-acolo acum. Şi că le acordăm o oră înainte de a declanşa alerta generală, ca el să nu prindă de veste de pe frecvenţa poliţiei sau de altundeva. Sun-o pe Katrine şi spune-i să vină în Boiler Room. Mă duc şi eu acolo acum.

Harry ajunse la recepţie, văzu oameni care se holbează la el şi tresar înfioraţi. O femeie ţipă şi cineva se ascunse după o tejghea. În oglinda din spate, Harry descoperi cauza.

O imagine a unui bărbat înalt de aproape doi metri, răvăşit de explozia unei bombe, care continua să ţină în mână cea mai urâtă armă automată

din lume.

— Scuze, oameni buni, mormăi Harry, ieşind prin uşile rotative.

— Ce se întâmplă? întrebă Bjørn.

— Nu cine ştie ce, răspunse Harry, ridicându-şi faţa spre ploaie pentru a-şi mai răcori focul. Bjørn, sunt la cinci minute de casă, aşa că trec mai întâi pe acolo ca să fac un duş, să-mi pun nişte bandaje şi să mă îmbrac cu ceva mai gros.