— E ora 1:00 dimineaţa, Harry. Ca majoritatea oamenilor normali, sunt în pat.
— Scuze. Vrei să te întorci la somn?
— Dacă întrebi, da.
— Bine, dar dacă tot eşti treaz acum…
Auzi un geamăt la celălalt capăt al liniei.
— Mă întreb în legătură cu Mikael Bellman. Ai lucrat la Kripos când el era acolo. Ai observat vreodată ceva care să sugereze că el ar putea fi atras sexual de bărbaţi?
Urmă o lungă tăcere în timpul căreia Harry auzi respiraţia regulată a lui Arnold şi un tren trecând prin apropiere. După sunet, Harry deduse că
Arnold avea o fereastră deschisă, căci se auzea mai mult zgomot din afara dormitorului decât din interior. Probabil că se obişnuise cu zgomotele şi nu mai era deranjat de ele în somn. Iar în acea clipă, în mintea lui Harry se ivi brusc un gând, nu ca o revelaţie, ci mai degrabă ca o idee rătăcită, anume că şi cazul la care lucra era la fel. Poate că era vorba de acele zgomote familiare pe care nu le auzeau şi care, prin urmare, nu-i trezeau din somn, dar cărora trebuia să le dea ascultare?
— Ai adormit la loc, Arnold?
— Deloc. Ideea este atât de nouă încât trebuie să o absorb mai întâi.
Aşadar. Retrospectivă, aşezând totul într-o lumină nouă… şi nici atunci nu pot… dar e evident…
— Ce e evident?
— Ei bine, Bellman şi câinele lui credincios.
— Truls Berntsen.
— Exact. Cei doi din…
O nouă pauză. Un alt tren trecând prin apropiere.
Ei bine, Harry, nu-i văd ca un cuplu, dacă înţelegi la ce mă refer.
— Înţeleg. Scuze că te-am trezit. Noapte bună.
— Noapte bună. Apropo… doar o cli…
363
— Mhm?
— Era un tip la Kripos. Aş fi uitat complet de asta, dar m-am dus odată
la toaletă, şi el şi Bellman erau aplecaţi peste veceuri, ambii având feţele extrem de roşii. Ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva între ei. Ştii ce vreau să
spun? Ţin minte că mi-a trecut ideea prin minte, dar nu i-am dat mare importanţă. Însă tipul a părăsit Kripos la scurtă vreme după aceea.
— Cum se numea?
— Habar n-am. Pot afla, dar nu în clipa asta.
— Mersi, Arnold. Somn uşor.
— Mersi. Ce se petrece?
— Nu cine ştie ce, Arnold, zise Harry, după care închise şi îşi puse telefonul în buzunar.
Deschise cealaltă cale.
Se uită la raftul cu CD-uri. Cheia era sub rândul cu litera W.
— Nu cine ştie ce, repetă el.
Pe drum spre baie îşi scoase tricoul. Ştia că aşternuturile erau albe, curate şi reci. Iar liniştea de dincolo de fereastra deschisă avea să fie completă şi aerul nopţii potrivit de răcoros. Iar el n-avea să poată dormi nici măcar o secundă.
Ajuns în pat, rămase întins şi ascultă vântul şuierând. Şuiera prin gaura cheii unui dulap negru de colţ, foarte vechi.
Dispecera primi mesajul despre incendiu la ora 4:06 dimineaţa. Când auzi vocea agitată a pompierului presupuse automat că era vorba de un incident major, care putea necesita redirecţionarea traficului, punerea la adăpost a bunurilor sau gestionarea unei situaţii cu victime şi morţi. Ca atare, fu puţin surprinsă când pompierul anunţă că fumul declanşase o alarmă la un bar din Oslo, care fusese închis peste noapte şi că focul se stinsese de la sine înainte de ajungerea pompierilor. După care fu şi mai surprinsă când pompierul îi ceru să trimită imediat câţiva ofiţeri de poliţie la faţa locului. Dispecera auzi că ceea ce luase la început drept agitaţie în vocea omului era, de fapt, groază. Vocea tremura, ca vocea unui om care văzuse probabil multe de-a lungul carierei sale, dar nimic nu-l pregătise pentru ce încerca acum să comunice.
— E o copilă. Probabil că a fost îmbibată cu alcool. Pe tejgheaua barului se văd sticle goale de spirtoase.
364
— Unde eşti?
— Ea e… e complet carbonizată. Şi a fost legată de o ţeavă.
