De ce…?

Stop. Fără de ce-uri.

Trebuia să-l sune pe Bjørn. Ca să trimită trupele Delta acolo. Acum se aflau în pădure, în cealaltă parte a oraşului. Totul putea dura lejer 45 de minute. La dracu’! Trebuia să se descurce pe cont propriu.

Harry îşi spuse că avea timp.

Avea la dispoziţie câteva secunde, poate un minut.

Numai că nu se putea baza pe elementul surpriză dacă încerca să dea buzna, nu atunci când avea trei zăvoare de descuiat. Folkestad l-ar fi auzit cu multă vreme înainte de a intra. Şi ar fi aţintit arma fie spre capul lui Rakel, fie spre cel al lui Oleg.

Repede, repede! Găseşte ceva, orice, Harry.

Îşi scoase mobilul. Vru să-i trimită un mesaj lui Bjørn. Numai că

degetele nu-l ascultau, încremeniseră, ca şi cum sângele se scursese din ele.

Nu acum, Harry, nu îngheţa. E vorba de un număr obişnuit. Dacă nu sunt ei, atunci sunt… victime. Victime fără chip. Ei sunt… femeia cu care urma să te însori şi băiatul care îţi spunea tată când era mic şi era atât de obosit că uita de el însuşi. Băiatul pe care tu nu ai dorit niciodată să-l dezamăgeşti, dar a cărui zi de naştere încă o uiţi şi – numai chestia asta în sine – te făcea să plângi şi tu deveneai disperat că trebuie să-l păcăleşti. A

 449 

trebuit mereu să-l păcăleşti.

Harry clipi în întuneric

Păcăliciule bătrân ce eşti.

Telefonul mobil de pe masă. Să apeleze telefonul lui Rakel ca să vadă

dacă sunetul îl va determina pe Folkestad să se ridice şi să se îndepărteze de Rakel şi de Oleg? Să-l împuşte când avea să ridice telefonul?

Şi dacă n-o făcea? Dacă rămânea pe loc?

Harry se mai uită o dată scurt înăuntru. Se ghemui la loc, sperând ca Folkestad să nu fi observat mişcarea. Acesta se ridicase, ţinând bastonul în mână, şi o împinsese pe Rakel într-o parte. Şi chiar dacă Harry ar fi avut o linie clară de tragere, şansele de a fi suficient de norocos ca să-l nimerească în plin pe Folkestad de la zece metri depărtare erau extrem de mici. Pentru asta era nevoie de o armă cu precizie mai mare decât un pistol rusesc Odessa şi gloanţe de un calibru mai potrivit decât Makarov 9×18 milimetri. Harry trebuia să se apropie mai mult, preferabil la o distanţă de sub doi metri.

Auzi vocea lui Rakel prin geamul ferestrei.

— Ia-mă pe mine! Te rog.

Harry îşi lipi capul de zid, închizându-şi ochii cu forţa. Acţionează, acţionează. Dar cum anume? Dumnezeule milostiv, cum? Dă-i acestui păcălici păcătos un indiciu şi te va răsplăti cu… ce vrei tu. Harry inspiră

adânc, şoptind o promisiune pentru sine.

Rakel se uită fix la bărbatul cu barbă roşcată. Acesta stătea în picioare chiar în spatele scaunului lui Oleg, cu capătul bastonului odihnindu-se pe umărul băiatului. În cealaltă mână avea o armă aţintită spre ea.

— Chiar îmi pare rău, Rakel, dar nu-l pot ierta pe băiat. Vezi tu, el e adevărata ţintă.

— Dar de ce?

Rakel nici nu mai conştientiza că plângea, lacrimile fierbinţi îi curgeau pe obraji ca o reacţie fizică complet separată de ceea ce simţea. Sau de ce nu simţea. Amorţeala.

— De ce faci asta, Arnold? E o chestie… o chestie…

— Bolnăvicioasă? rosti Arnold Folkestad, zâmbind în chip de scuze sau cel puţin aşa lăsa să se înţeleagă. Probabil că v-ar plăcea tuturor să credeţi asta. Că ne putem cu toţii bucura de grandioasele noastre fantezii de

 450 

răzbunare, dar niciunul nu e dornic sau măcar capabil de a transpune aceste fantezii în realitate.

— Dar de ce?

— Deoarece pot iubi şi pot urî. Mă rog, acum nu mai pot iubi. Am înlocuit iubirea cu…

Ridică bastonul în aer.

— …asta. Îmi onorez iubitul. Vezi tu, René nu era doar un iubit precum ceilalţi. Era…

Lăsă bastonul pe podea, sprijinindu-l de spătarul scaunului şi se apucă

să caute ceva în buzunar, însă fără să coboare ţeava armei cu un milimetru măcar.

— …lumina ochilor mei. Care mi-a fost luată. Şi nu s-a făcut nimic în privinţa asta.

Rakel făcu ochii mari la ceea ce ţinea Folkestad în mână. Ştia că ar fi trebuit să fie şocată şi înspăimântată. Numai că nu simţea nimic, inima ei împietrise deja.

— Mikael Bellman avea ochi aşa de frumoşi. Aşa că am luat de la el ce mi-a luat şi el mie. Cel mai bun lucru.

— Un ochi. Dar de ce Oleg?

— Chiar nu pricepi, Rakel? E o sămânţă. Harry mi-a spus că vrea să

ajungă poliţist. Iar el deja a dat greş în datoria lui, iar asta îl face să fie la fel ca ceilalţi.

— Datorie? Ce fel de datorie?

— Datoria de a prinde ucigaşi şi de a-i judeca. El ştie cine l-a ucis pe Gusto Hanssen. Pari surprinsă. M-am uitat peste dosarul cazului. Şi e limpede că dacă Oleg nu s-a sinucis, atunci ştie cine e vinovatul. Orice altceva reprezintă o imposibilitate logică. Nu ţi-a spus Harry? Oleg a fost acolo când Gusto a fost ucis, Rakel. Şi ştii ce mi-am zis când l-am văzut pe Gusto în fotografiile de la locul crimei? Cât era de frumos. El şi René erau doar doi tineri frumoşi care aveau întreaga viaţă înainte.

— Şi băiatul meu are întreaga viaţă înainte! Te rog, Arnold, nu-i nevoie să faci asta.

Rakel făcu un pas spre el şi Folkestad ridică arma, îndreptând-o nu spre ea, ci spre Oleg.

— Nu-ţi face griji, Rakel. Şi tu vei muri. Nu eşti o ţintă, dar eşti martor şi va trebui să mă descotorosesc de tine.

 451 

— Harry te va găsi. Şi te va ucide.