Harry rămase nemişcat câteva secunde.

După care îşi luă mâinile de la cap.

Se uită la telefonul mare şi negru de pe birou. Ezită. Apoi ridică

receptorul. Auzi tonul centralei. Apăsă pe tasta de reapelare şi auzi soneria din celălalt capăt.

Aceeaşi voce blândă şi melodioasă.

— Bellman.

— Scuze, greşeală, rosti Harry, trântind receptorul.

Închise ochii. La naiba, la naiba, la naiba!

 442 

49

Fără cum sau de ce.

Harry încercă să-şi golească creierul de toate informaţiile redundante.

Să se concentreze asupra singurei întrebări importante acum. Unde.

Unde naiba putea fi Arnold Folkestad?

La locul unei crime.

Îmbrăcat în haine de chirurg.

Când înţelese, Harry fu surprins de un singur lucru: că în mintea lui nu se aprinsese beculeţul înainte. Era atât de evident, încât şi un student din anul întâi cu o imaginaţie mediocră ar fi reuşit să coroboreze datele şi să

urmărească modul de gândire al infractorului. Scena crimei. O scenă în care un bărbat îmbrăcat şi mascat ca un chirurg nu ar atrage atenţia asupra lui.

Făcea două minute cu maşina până la Rikshospital.

El putea ajunge acolo. Echipa Delta, nu.

Harry avu nevoie de 25 de secunde ca să iasă din clădire.

De 30 de secunde ca să ajungă la maşină, să pornească motorul şi să

vireze pe Slemdalsveien, drum care avea să-l ducă aproape direct la ţintă.

Un minut şi 45 de secunde mai târziu opri maşina în faţa intrării de la Rikshospital.

Zece secunde mai târziu trecea prin uşa batantă şi depăşea recepţia.

Auzi un „Hei, tu!”, dar goni înainte. Paşii lui stârneau ecouri pe coridor.

Alergând, căută ceva cu mâna la spate. Apucă pistolul Odessa pe care îl vârâse la curea. Îşi simţi pulsul din ce în ce mai rapid.

Trecu de aparatul de cafea. Încetini ca să nu facă prea mult zgomot. Se opri lângă scaunul din faţa uşii care se deschidea spre scena crimei. Mulţi oameni ştiau că acolo murise un baron al drogurilor, dar nu mulţi aveau habar că murise asasinat. Şi că acea crimă rămăsese nerezolvată. În orice caz, Arnold Folkestad ştia.

Harry se lipi de uşă. Ascultă.

Verifică dacă siguranţa armei era dată la o parte.

Pulsul i se mai domolise şi acum ajunsese la starea de calm.

Auzi paşi alergând de-a lungul coridorului. Erau deja pe punctul de a-l opri din ceea ce voia să facă. Iar înainte de a deschide fără zgomot uşa şi

 443 

de a păşi înăuntru, Harry Hole mai avu răgazul pentru un singur gând: că

totul era un coşmar urât în care lucrurile rele reveneau la viaţă şi că

trebuia să se încheie acolo. Trebuia să se trezească. Să clipească în razele soarelui într-o dimineaţă, înfăşurat într-o pătură răcoroasă şi albă, cu braţele ei strânse în jurul lui. Refuzând să se desprindă, refuzând să-l lase să fie în altă parte decât alături de ea. Harry închise încet uşa după el. Şi se trezi uitându-se la un individ îmbrăcat în halat verde, aplecat deasupra unui pat în care se afla un om pe care îl ştia. Mikael Bellman.

Harry îşi ridică pistolul şi-l armă. Îşi imagina deja salva de gloanţe sfâşiind materialul verde, retezând nervi, zdrobind măduva oaselor, spatele arcuindu-se şi corpul prăbuşindu-se în faţă. Însă Harry nu dorea asta. Nu dorea să-l împuşte pe individ în spate şi să-l ucidă. Dorea să-l împuşte drept în faţă şi să-l ucidă.

— Arnold, rosti Harry cu voce răguşită, întoarce-te.

Se auzi un clănţănit pe masa de metal când individul în verde scăpă din mână ceva strălucitor, un bisturiu. Omul se răsuci încet pe călcâie. Îşi dădu masca jos. Se uită la Harry.

Harry se uită la el. Degetul lui înconjură mai bine trăgaciul.

Paşii de afară se apropiau. Erau mulţi. Trebuia să se grăbească dacă

dorea s-o facă fără martori.

Simţi trăgaciul cedând; ajunsese în punctul mort al cursei, când totul rămâne nemişcat. Liniştea dinaintea exploziei. Acum. Nu acum. Îşi lăsă

degetul să se relaxeze un pic. Nu era el. Nu era Arnold Folkestad. Oare se înşelase? Se înşelase din nou? Faţa dinaintea lui era netedă, cu gura deschisă larg şi cu ochi negri, necunoscuţi. Oare ăsta era ucigaşul de poliţişti? Părea atât de… surprins. Silueta în verde se dădu un pas în lateral, şi abia atunci Harry observă că persoana în halat verde era femeie.

În acel moment, uşa se deschise cu putere în spatele lui, iar Harry fu împins într-o parte de alţi doi indivizi îmbrăcaţi în costume medicale de culoare verde.

— Care-i situaţia? întrebă unul dintre nou-veniţi pe un ton autoritar.

— Inconştient, răspunse femeia. Puls slab.

— Hemoragie?

— Nu s-a scurs prea mult sânge pe jos, dar e posibil să i se fi scurs în abdomen.

— Vezi ce grupă de sânge are şi cere trei pungi.