— Categoric, răspunse Harry, căruia îi era deja dor de ţigara lui. Am găsit arma care se potriveşte cu glonţul.
350
— Deja? A fost al naibii de rapid. Nici măcar nu ştiam că aţi început să-i chemaţi pe toţi.
— N-a fost nevoie. Prima armă testată s-a potrivit.
— Cum?
— Arma ta, Bellman. S-a executat foc cu ea şi glonţul s-a potrivit cu cel din cazul Kalsnes.
Bellman izbucni în râs. Ecoul răsună printre tribunele stadionului.
— E o glumă, Harry?
— Mă tem că tu va trebui să-mi spui, Mikael.
— Pentru tine eu sunt şeful poliţiei sau herr Bellman, Harry. Şi nu trebuie să-ţi spun nimic. Ce se întâmplă?
— Asta e ceea ce trebuie, scuze, ar trebui sună mai bine?… ar trebui să-mi spui, şef al poliţiei Bellman. Altfel, noi va trebui, chiar va trebui să te convocăm oficial la un interogatoriu. Şi sunt sigur că toată lumea ar prefera să evite aşa ceva. Suntem de acord?
— Treci la subiect, Harry. Cum s-ar fi putut întâmpla?
— Văd două explicaţii posibile, răspunse Harry. Prima şi cea mai evidentă e că l-ai împuşcat pe René Kalsnes, domnule şef al poliţiei Bellman.
— Eu… eu…
Harry văzu cum se mişcă gura lui Mikael Bellman ca şi cum lumina puţină din jur părea să pulseze în zona petelor albe, de parcă era un soi de creatură exotică din adâncuri.
— Ai un alibi, completă Harry propoziţia în locul lui.
— Am?
— Când am avut rezultatul expertizei am pus-o pe Katrine Bratt să
verifice. Erai în Paris în noaptea când a fost împuşcat René Kalsnes.
— Acolo eram?
— Numele tău a fost găsit pe lista de pasageri Air France de la Oslo la Paris şi în cartea de oaspeţi a hotelului Golden Oriole din aceeaşi noapte.
Poate confirma că ai fost acolo cineva dintre cei cu care te-ai întâlnit?
Mikael Bellman clipi cu putere, ca şi cum avea nevoie să vadă mai bine.
Petele luminoase de pe pielea lui dispărură. Bellman încuviinţă.
— Cazul Kalsnes, da. S-a întâmplat în ziua în care am fost la un interviu pentru un post la Interpol. În mod cert aş putea găsi câţiva martori din acea călătorie. În seara aia ne-am şi dus la un restaurant.
351
— Deci rămâne doar întrebarea unde se găsea arma ta la acea dată.
— Acasă, răspunse Mikael Bellman cu siguranţă de sine. Încuiată. Cheia era pe inelul cu chei pe care îl aveam cu mine.
— Poţi dovedi asta?
— Mă îndoiesc. Ai spus că există două explicaţii posibile. Dă-mi voie să
ghicesc. A doua e că băieţii cu balistica…
— Cei mai mulţi sunt fete acum.
— …au comis o greşeală, au amestecat glonţul fatal cu unul dintre gloanţele mele sau ceva de genul ăsta.
— Nu. Glonţul de plumb din cutia din camera probelor provine de la arma ta, Bellman.
— Ce vrei să spui?
— Cum adică?
— Vorbind despre „glonţul din cutia din camera probelor” şi nu despre
„glonţul descoperit în craniul lui Kalsnes”.
Harry încuviinţă.
— Începem să ajungem aproape de ţintă, Bellman.
