 434 

să poţi iubi un alt bărbat. E ceva ce ar fi trebuit să îţi spui înainte, Mikael, acum e prea târziu pentru tine, n-o să mai poţi simţi ce ţi-am oferit eu când lucram amândoi la Kripos. Te temeai atât de mult de cealaltă fiinţă

din tine că ţi-ai pierdut cumpătul. A trebuit să-l baţi măr. Să mă baţi pe mine măr.

Individul ridicase treptat vocea, însă acum o coborî la nivelul unei şoapte.

— Însă asta a fost doar frică stupidă, Mikael. Am simţit-o şi eu şi nu te-aş fi pedepsit niciodată atât de tare doar pentru aşa ceva. Motivul pentru care tu şi toţi ceilalţi aşa-zişi ofiţeri de poliţie din cazul René Kalsnes aţi primit o condamnare la moarte este acela că aţi umilit-o pe singura fiinţă

pe care am iubit-o vreodată. L-aţi discreditat ca om. Aţi spus că victima nici măcar nu merită să vă ocupaţi de ea. Nu era de nivelul jurământului pe care îl depuseserăţi în slujba cetăţenilor şi a dreptăţii. Ceea ce înseamnă că ne-aţi lăsat baltă pe noi toţi, aţi înşelat cetăţenii, Mikael, acea gloată care reprezintă tot ce e sacru pentru un poliţist. Gloata şi dragostea. Ca atare, tu trebuie să fii eliminat. Aşa cum tu ai eliminat lumina ochilor mei. Dar gata cu sporovăială – trebuie să mă concentrez ca treaba să iasă bine. Din fericire pentru tine şi pentru mine, în mediul online există materiale video foarte instructive. Ce zici de asta?

Individul ridică o fotografie în faţa lui Mikael.

— Ar trebui să fie o operaţie simplă, nu crezi? Dar şşşt, Mikael! Nu te poate auzi nimeni, dar dacă urli tare va trebui să-ţi pun bandă şi pe gură.

Harry se prăbuşi pe scaunul lui Arnold Folkestad. Acesta scoase un şuierat hidraulic lung şi se afundă sub greutatea corpului, în vreme ce Harry porni computerul şi ecranul lumină întunericul din jur. În vreme ce maşinăria pornea pocnind şi gemând, activând programe şi pregătindu-se de utilizare, Harry reciti mesajul de la Katrine.

Niciun fişier găsit pentru statistică.

Arnold îi spusese că FBI deţinea statistici care arătau că în 94% din cazurile serioase, când martorii procuraturii decedau, morţile lor erau suspecte. Asta îl determinase pe Harry să cerceteze mai îndeaproape moartea lui Asaiev. Numai că statisticile nu existau. Era ca în cazul glumei lui Katrine, cea care rămăsese întipărită pe cortexul lui Harry, pe care şi-o amintea şi acum şi nu înţelegea de ce: „Când oamenii folosesc statistici, în

 435 

72% din cazuri le-au inventat pe loc”.

Probabil că Harry rumegase chestia asta în subconştient multă vreme.

Probabil că suspectase ceva. Că statistica menţionată de Arnold fusese inventată pe loc.

De ce?

Răspunsul era simplu. Ca să-l determine pe Harry să cerceteze îndeaproape moartea lui Asaiev. Arnold ştia ceva, dar nu putea spune despre ce era vorba sau cum dobândise informaţiile. Dacă ar fi făcut asta, i s-ar fi dus naibii acoperirea. Însă, fiind un poliţist zelos, dornic să rezolve un caz de crimă, fusese dispus să-şi asume riscul punându-l pe Harry pe urmele cazului.

Arnold Folkestad ştia că urmele puteau nu numai să-l conducă pe Harry la ideea că Asaiev fusese ucis şi la potenţialul lui asasin, ci îl puteau conduce chiar la el, Arnold Folkestad, şi la o altă crimă. Singura persoană

care putea şti şi putea simţi o nevoie anume să spună ce se întâmplase de fapt acolo, la spital, fusese Anton Mittet. Paznicul sedat şi mânat de remuşcări. Şi exista un singur motiv pentru care Arnold Folkestad şi Anton Mittet – doi străini unul faţă de altul – ar fi trebuit să ia legătura.

Harry se înfioră.

Crimă.

Computerul era pregătit să caute.

 436 

48

Harry se uită lung la ecranul computerului. Formă din nou numărul lui Katrine. Voia sa închidă, când îi auzi vocea.

— Da?

Abia mai răsufla, ca şi cum se oprise din alergat. Iar acustica sugera că

era în interior. În acea clipă, îşi aminti că ar fi trebuit să audă asta când îl sunase pe Arnold Folkestad noaptea târziu. Acustica. Omul era afară, nu înăuntru.

— Eşti la sala de sport sau ce faci?

— Sala de sport?

Katrine repetă lent, ca şi cum n-ar fi fost familiarizată cu conceptul.

— Mă întrebam dacă de asta nu mi-ai răspuns la apeluri.

— Nu, sunt acasă. Ce s-a întâmplat?

— Bine, revino-ţi acum. Sunt la PHS. Tocmai m-am uitat pe istoricul de căutări pe internet al cuiva. Şi nu pot merge mai departe.

— Cum adică?

— Arnold Folkestad a intrat pe site-urile furnizorilor de produse medicale. Vreau să ştiu de ce.

— Arnold Folkestad? Ce-are a face povestea asta cu el?

— Cred că el e omul nostru.

— Arnold Folkestad este ucigaşul de poliţişti?

Când discuta cu Katrine, Harry auzi un sunet pe care îl identifică

imediat ca fiind tusea tabagică a lui Bjørn Holm. Şi un alt zgomot care putea proveni de la o saltea apăsată cu trupul.

— Tu şi Bjørn sunteţi în Boiler Room?

— Nu, ţi-am spus… noi… da, suntem în Boiler Room.

Harry se amuză în sinea lui. În toată cariera lui, nu auzise niciodată pe cineva minţind atât de prost.

— Dacă eşti lângă un computer, încearcă să afli dacă Arnold a cumpărat echipament medical. Şi dacă apare numele lui în legătură cu oricare dintre vechile locuri ale crimelor sau cu anchetele de crimă. După

care sună-mă înapoi. Iar acum dă-mi-l pe Bjørn.

O auzi dând telefonul mai departe, rostind ceva, după care auzi vocea cumva îngroşată a lui Bjørn.

 437 

— Mda?