în urma lor, se opreşte şi este derulat înapoi ca să marcheze o durată de şase minute. O bombă. După aia, individul în verde scosese un baston identic cu cel pe care îl folosise odinioară Truls şi începuse să-l lovească

peste faţă. Concentrat, fără bucurie sau implicare emoţională aparentă.

Lovituri uşoare, nu pentru a rupe oase, dar suficient de puternice ca să

spargă vene şi artere, umflându-i faţa de sângele care se vărsa din vasele de sub piele. După aceea începuse să-l lovească mai tare. Truls îşi pierduse orice sensibilitate a pielii, simţea doar cum aceasta explodează, simţea sângele curgând în jos pe gât şi pe piept, durerea surdă din cap, din creier

– nu, mai profundă, trecând dincolo de creier – generată oriunde ateriza bastonul. Îl vedea pe individul în verde ca pe un dascăl care trage cu pasiune clopotele la biserică, convins de importanţa muncii sale, izbind cu ciocănaşul întreaga cupolă de bronz a clopotului, în vreme ce picături de sânge formau pete Rorschach pe pânza verde. Auzise cum se sparg osul nasului şi cartilagiul, îşi simţise dinţii crăpând şi umplându-i gura, cum falca i se dislocă şi atârnă doar de fibrele nervoase… după care – în sfârşit

– totul se întunecase în jurul lui.

Până se trezise din nou, cuprins de durerile iadului, şi îl văzuse fără

echipamentul de chirurg pe el. Harry Hole, stând în faţa unui frigider.

La început fusese nedumerit.

După care totul i se păruse logic. Hole cu siguranţă dorea să se descotorosească de cineva care îi cunoştea prea bine lunga listă de păcate comise, mascând totul sub forma uneia dintre multele crime comise împotriva poliţiştilor.

Numai că Hole era mai înalt decât celălalt individ. Expresia lui era diferită. Iar Hole căuta să intre în nenorocitul ăla de frigider. Se chinuia efectiv să încapă acolo. Aşadar, erau în aceeaşi barcă. Erau doar doi poliţişti aflaţi în acelaşi loc al crimei. Care urmau să moară împreună. Ei doi, ce ironie! Dacă nu ar fi avut asemenea dureri, ar fi izbucnit în râs.

Apoi Hole ieşise din frigider, tăiase banda care îl ţinea pe el legat de scaun şi îl ridicase ca să-l bage pe el în frigider. Aproximativ în momentul în care leşinase din nou.

— Îmi mai puteţi da morfină? şopti Truls, sperând să fie auzit peste sunetul nenorocit al sirenei şi aşteptând cu nerăbdare valul de beatitudine

 429 

care avea să-i inunde trupul, alungând durerea aceea insuportabilă.

Îşi zise că drogul era cel care îl determina să gândească aşa. Deoarece gândurile alea îi conveneau de minune. Cu toate astea, respinse ideea.

Cât era de iritant ca Harry Hole să moară astfel.

Ca un nenorocit de erou.

Cedându-şi locul şi sacrificându-se pentru un duşman.

Iar acel duşman trebuia să se obişnuiască cu ideea că trăieşte pentru că

un om mai bun a ales să moară pentru el.

Truls simţi că i se ridică spre cap senzaţia de rece pe care durerea o accelera. Să mori pentru ceva, orice ar fi acel ceva, doar pentru ceva diferit de mizeria umană care ai fost tu. Poate că la asta se reducea totul.

Caz în care, să te ia dracu’, Hole!

Se uită după doctor, văzu că geamul ambulanţei era ud, probabil începuse să plouă

— Vreau morfină, pentru numele lui Dumnezeu!

 430 

47

Poliţistul cu un nume cu rezonanţă fonetică specială – Karsten Kaspersen – şedea la biroul ofiţerului de serviciu de la PHS şi privea ploaia de afară. Cădea din cer cu zgomot în toiul nopţii, bătând darabana pe asfaltul negru şi scurgându-se în şiroaie dinspre poartă.

Închisese lumina, astfel ca nimeni să nu poată vedea că biroul era ocupat de un om la o oră atât de înaintată. Prin „nimeni”, el se gândea la genul de indivizi care fură bastoane de poliţist şi alte echipamente.

Dispăruseră şi câteva dintre vechile benzi de izolare a locurilor diverselor fapte criminale, care acum erau folosite în procesele de instruire. Cum nu existau semne de pătrundere prin efracţie, de vină trebuia să fie cineva care avea permis de acces. Iar cum era vorba de cineva cu permis de acces, problema nu mai era legată doar de câteva nenorocite de bastoane şi suluri de bandă, ci de faptul că printre ei existau hoţi. Hoţi care puteau ajunge ofiţeri de poliţie într-un viitor nu foarte îndepărtat. Iar aşa ceva nu era de acceptat sub nicio formă, cel puţin nu în cadrul forţei de poliţie căreia îi aparţinea el.

Observă că se apropie cineva în ploaie. Silueta care răsărise din bezna de pe Slemdalsveien trecu pe sub luminile de la Chateau Neuf şi se îndreptă spre poartă. Nu era un mers pe care să-l recunoască. Mai degrabă împleticit. Iar tipul înainta îndoit într-o parte, ca şi cum s-ar fi luptat cu vântul. Când ajunse la poartă, omul strecură un card în aparat şi în clipa următoare intră în clădire.

Kaspersen – care cunoştea mersul tuturor celor din acea parte a clădirii

– sări în picioare şi ieşi. Căci o asemenea atitudine a individului cerea o verificare. Fie aveai acces, fie nu, nu exista cale de mijloc.

— Alo, tu de colo! strigă Kaspersen, abandonându-şi biroul şi pornind spre individ cu pieptul umflat, un gest moştenit din lumea animalelor, ca să pari cât mai mare cu putinţă; nu ştia de ce un asemenea gest funcţiona, dar ştia că funcţiona.

— Cine naiba eşti? Ce cauţi aici? Cum ai făcut rost de cardul ăla de acces?

Individul îndoit de mijloc şi ud leoarcă din faţa lui se întoarse şi încercă

să se îndrepte de spate. Faţa îi era ascunsă în umbra glugii, dar sub ea se

 431 

vedeau doi ochi scânteietori şi Kaspersen avu senzaţia că simte căldură, atât de intensă era acea privire. Icni fără să vrea şi îşi aminti că nu era înarmat. Cum naiba de nu se gândise la asta? Ar fi trebuit să vină cu ceva la el ca să-i împiedice pe hoţi.

Individul îşi dădu gluga pe spate.

Să uităm de împiedicarea accesului, îşi zise Kaspersen. Îmi trebuie ceva cu care să mă apăr pe mine.

Individul din faţa lui nu aparţinea acestei lumi. Haina îi era ruptă şi avea găuri mari, şi acelaşi lucru se putea spune despre faţă.

Kaspersen merse cu spatele spre birou, întrebându-se dacă cheia era în broască pe interior.

— Kaspersen.

Vocea.

— Eu sunt, Kaspersen.

Kaspersen se opri. Îşi înclină capul. Era posibil să fie…?

— Isuse, Harry. Ce ai păţit?

— Doar ce am fost aruncat în aer. Arată mai rău decât e în realitate.