346
buzunarul hainei.
Îl scoase.
— Harry.
Ascultă vocea de la celălalt capăt. După care ţinu telefonul în faţa lui, ca şi cum se întâmplase ceva cu dispozitivul.
— Repetă, zise el, ducându-şi iar telefonul la ureche.
— Am zis că am găsit arma, zise Bjørn Holm. Şi, da, e a lui.
— Câţi oameni ştiu?
— Nimeni.
— Vezi cât poţi păstra discreţia.
Harry închise şi formă un alt număr.
— Trebuie să plec, îi spuse el lui Silje şi împinse o bancnotă sub paharul ei.
Văzu cum gura ei rujată se deschide, dar se ridică şi plecă înainte ca femeia să mai spună ceva.
Katrine îi răspunse la apel până ce el ajunse la uşă. Harry repetă ce îi spusese Bjørn.
— Glumeşti, replică ea.
— Atunci de ce nu râzi?
— Dar… dar chestia asta este pur şi simplu de necrezut.
— Şi probabil de-aia nici nu o credem, zise Harry. Găseşte-o. Găseşte greşeala.
Auzi în telefon cum cele zece degete de insectă se apucaseră deja să
apese pe tastele computerului.
Aurora se târa către staţia de autobuz împreună cu Emilie. Afară se lăsa noaptea şi era genul acela de vreme când ai impresia permanent că o să
înceapă ploaia, dar aceasta nu mai începea. Iar asta îţi dă o stare proastă, îşi zise ea.
Îi spuse ce simţea lui Emilie. Care rosti un mhm, dar Aurora îşi dădu seama că nu pricepuse nimic.
— Dacă ar porni odată, atunci s-ar termina cu starea mea, nu? zise Aurora. E de fapt mai bine să plouă, pentru că atunci nu mai urăşti vremea.
— Mie îmi place ploaia, replică Emilie.
— Şi mie. Mă rog, un pic. Dar…
347
Renunţă să-şi ducă ideea la capăt.
— Ce s-a întâmplat la antrenament?
— Cum adică ce s-a întâmplat?
— Arne a ţipat la tine pentru că n-ai acoperit flancul.
— Am întârziat un pic, asta a fost tot.
— Nu. Ai rămas nemişcată, uitându-te la tribună. Arne spune că în handbal cheia este dată de apărare. Iar acoperirea e cheia apărării. Asta înseamnă că acoperirea este cheia în handbal.
Arne spune multe prostii, îşi zise Aurora. Însă nu-şi rosti gândul cu voce tare. Ştia că Emilie n-ar înţelege nici asta.
Aurora îşi pierduse concentrarea deoarece fusese convinsă că îl vede pe individ în tribună. Nici nu era greu de depistat, ceilalţi de acolo erau membrii echipei de băieţi, care aşteptau nerăbdători eliberarea sălii de sport de către fete. Însă era aproape sigură că el fusese. Individul care venise în grădina lor. Cel care o întrebase de tati. Şi îi recomandase să
asculte o trupă cu un nume pe care îl uitase deja. Cel care dorise un pahar cu apă.
Atunci probabil că încremenise, echipa cealaltă înscrisese şi antrenorul lor, Arne, oprise meciul de antrenament şi ţipase la ea. Şi, ca de obicei, ei îi părea rău. Încercase să lupte cu senzaţia; ura clipele când se supăra pentru asemenea prostii, dar luptase în van. Ochii i se umpluseră de lacrimi, şi le ascunsese cu bentiţa din jurul încheieturii, ştergându-şi simultan fruntea, ca să pară că şi-ar fi şters transpiraţia. Iar când Arne terminase, şi ea îşi îndreptase din nou privirea spre tribună, văzuse că el plecase. Exact ca înainte. Doar că acum totul se petrecuse atât de rapid, încât se întrebase dacă îl văzuse cu adevărat sau doar îşi închipuise.
— Oh, nu, exclamă Emilie, citind orarul autobuzelor. Linia 149 ajunge abia peste 20 de minute. Mami a făcut pizza pentru noi două în seara asta. Va fi rece ca gheaţa când ajungem.
— Ce păcat, replică Aurora, citind orarul mai jos.
