— Mai rău? Arăţi ca o portocală de Crăciun plină de cuişoare.

— E doar…

— Vreau să zic o portocală roşie de Crăciun, Harry. Sângerezi. Stai o secundă să aduc trusa de prim-ajutor.

— Poţi veni cu ea la biroul lui Arnold? Trebuie să rezolv ceva urgent.

— Arnold nu e acolo acum.

— Ştiu.

Karsten Kaspersen se repezi la dulăpiorul medical din birou. Iar cât scotea de acolo bandaje, plasturi şi foarfeci, subconştientul lui examina din nou conversaţia şi se opri la ultimul cuvânt. La felul în care îl rostise Harry. La subliniere. Ştiu. Ca şi cum nu i-ar fi adresat-o lui, Karsten Kaspersen, ci sieşi, Harry Hole.

Mikael Bellman se trezi şi deschise ochii.

Îi închise imediat la loc, deoarece lumina care îi străbătu pleoapele şi pupilele păru că îi arde un nerv expus.

Nu putea să se mişte. Îşi răsuci capul şi încercă să vadă în jurul lui. Era în aceeaşi încăpere. Privi în jos. Zări banda albă care îl lega de pat. Care îi ţinea braţele prinse pe lângă corp şi îi lega picioarele împreună. Ajunsese

 432 

o mumie.

Deja.

Auzi clinchet de metal în spate şi îşi răsuci capul în acea direcţie.

Persoana care stătea lângă el şi se juca cu instrumente medicale era îmbrăcată în verde şi avea o mască peste gură.

— Oh, dragul meu, rosti bărbatul în verde. Anestezicul şi-a pierdut deja efectul? Da, în fine, nu prea sunt expert în anestezice, nu-i aşa? Ca să fiu sincer, nu sunt specialist în nicio treabă spitalicească.

Mikael se concentră, căutând să iasă din starea de confuzie. Ce naiba se întâmpla?

— Apropo, am găsit banii pe care i-ai adus. Drăguţ din partea ta, dar n-am nevoie de ei. E imposibil să răscumperi cu bani ce ai făcut tu, Mikael.

Dacă individul nu era anestezistul, de unde ştia de legătura dintre Mikael şi Asaiev?

Omul în verde ridică un instrument în lumină.

Mikael simţi frica izbucnind prin toţi porii. Încă nu ajunsese la apogeu; drogul care i se administrase continua să-i afecteze creierul ca un fuior de ceaţă, dar după ce efectul anestezicelor avea să dispară, avea să resimtă

pe deplin ce se afla în spatele drogurilor: durere şi panică. Şi moarte.

Mikael înţelegea acum. Era atât de evident că ar fi trebuit să îşi dea seama înainte de a pleca de acasă. Aceea era scena unei crime nerezolvate.

— Tu şi Truls Berntsen.

Truls? Oare individul credea că Truls are vreo legătură cu omorârea lui Asaiev?

— Dar el şi-a primit deja pedeapsa. Ce crezi că e mai bine de folosit când tai o faţă? Mânerul numărul trei cu o lamă numărul zece e pentru piele şi muşchi. Sau ăsta: mâner numărul şapte cu o lamă numărul cincisprezece?

Individul în verde ridică două bisturie aparent identice. Lumina se reflectă în una dintre lame, aruncând o rază subţire peste faţa individului, inclusiv peste un ochi. Iar în acel ochi, Bellman recunoscu vag ceva.

— Furnizorul n-a scris care dintre ele e mai bun pentru acest gen de operaţie, înţelegi.

Era ceva cunoscut şi în vocea lui, nu?

— Mda, în fine, ne descurcăm cu ce avem. Va trebui să-ţi imobilizez

 433 

faţa, Mikael.

Între timp, ceaţa se ridicase complet şi Bellman o simţi pe deplin. Frica de moarte.

Iar aceasta îl simţi la rândul ei şi i se ridică până în gât.

Mikael icni când îşi simţi capul împins cu forţă în jos, pe saltea, cu banda lipindu-se peste fruntea lui. După aceea faţa individului se aplecă

deasupra lui. Masca alunecase. Însă Mikael simţi că totul începe să se rotească în jurul lui, aşa că susul deveni jos. Şi atunci îl recunoscu. Şi îşi dădu seama de ce.

— Îţi aminteşti de mine, Mikael? întrebă individul.

El era. Poponarul. Cel care încercase să îl sărute când lucra la Kripos. În toaletă. Atunci venise cineva. Truls îl bătuse măr în centrală, iar el nu se mai întorsese niciodată la lucru. Îşi dăduse seama ce îl aştepta acolo. Aşa cum Mikael îşi dădea acum seama ce îl aştepta.

— Fie-ţi milă.

Mikael simţi că ochii i se umplu de lacrimi.

— L-am oprit pe Truls. Te-ar fi ucis dacă eu nu l-aş fi…

— …oprit ca să-ţi salvezi cariera şi să ajungi şef al poliţiei.

— Ascultă, sunt gata să plătesc oricât.

— Oh, dar vei plăti cu vârf şi îndesat, Mikael. Vei plăti pentru tot ce mi-ai luat.

— Luat… ce ţi-am luat?

— Mi-ai furat răzbunarea, Mikael. Pedeapsa pentru cel care l-a omorât pe René Kalsnes. L-aţi lăsat cu toţii pe ucigaş să scape.

— Nu toate cazurile pot fi rezolvate. Ştii şi tu că…

Râsete. Scurte, reci, înfrânate brusc.

— Ştiu că nici n-ai încercat, Mikael. Asta ştiu. N-ai dat nici doi bani, din două motive. Mai întâi, ai găsit un baston aproape de scena crimei, aşa că

te-ai temut că dacă vei căuta mai mult, vei descoperi că unul dintre ai voştri l-a ucis pe acel poponar revoltător şi ciudat. Şi care a fost cel de-al doilea motiv, Mikael? René nu era atât de heterosexual precum le-ar plăcea celor din forţele de poliţie să fim noi, ofiţerii. Sau ce, Mikael? Dar eu l-am iubit pe René. L-am iubit. Mă auzi bine, Mikael? Spun cu voce tare că eu – un bărbat – l-am iubit pe băiat, voiam să-l sărut, să-l mângâi pe păr, să-i şoptesc nimicuri dulci la ureche. Socoteşti aşa ceva ca fiind revoltător? Numai că undeva în străfundurile tale, tu ştii, nu? Că e un dar