personalitate puternică odată cu Isabelle Skøyen şi era în căutarea unei noi personalităţi de calibru. O persoană populară, respectată, pe care ei şi-ar dori-o în echipă pentru a contribui la progresul oraşului. Când îl sunase preşedintele, primele cuvinte fuseseră laude legate de impresia de căldură şi înţelepciune pe care Bellman o lăsase în interviul din revista Magasinet. După care îi declarase că se întreba serios dacă nu cumva programul politic al partidului lor rezona cu gândirea politică a lui Bellman.

Rezonau.

Să contribuie la progresul oraşului Oslo.

Oraşul lui Mikael Bellman.

Aşa că daţi drumul odată orgii ăleia!

Bjørn Holm o simţea pe Katrine tremurând la braţul lui, simţea transpiraţia rece curgându-i pe sub pantaloni şi se gândea că are o zi lungă

în faţă. O zi lungă până când el şi Katrine aveau să se dezbrace pentru a ajunge în pat. Împreună. Să lase viaţa să meargă înainte. Aşa cum viaţa mergea înainte pentru cei care trăiau, indiferent dacă doreau asta sau nu.

Şi în timp ce privirea lui mătura rândurile de strane, mintea lui îi enumera pe cei care nu erau acolo. Beate Lønn. Erlend Vennesla. Anton Mittet. Fia, fata lui Roar Midtstuen. Şi Rakel Fauke şi Oleg Fauke, care nu erau nici ei acolo. Care plătiseră preţul de a se fi ataşat de bărbatul care fusese aşezat în faţa lor, lângă altar. Harry Hole.

Într-un anume fel ciudat, bărbatul care stătea în faţa lor părea să

continue să fie ceea ce fusese întotdeauna: o gaură neagră care absorbea tot ce era bun în jur, consumând toată dragostea care îi era oferită şi, de asemenea, dragostea ce nu-i era oferită. Cu o seară înainte, după ce se duseseră la culcare, Katrine îi mărturisise că şi ea fusese îndrăgostită de Harry Hole. Nu pentru că el ar fi meritat asta, ci pentru că era imposibil să

nu te îndrăgosteşti de el. La fel de imposibil precum era să-l prinzi, să-l păstrezi sau să convieţuieşti cu el. Da, bineînţeles că ea îl iubise. Dar îi trecuse, dorinţa se domolise sau cel puţin ea încercase s-o domolească.

Numai că mica cicatrice a inimii zdrobite pe care o împărţea cu mai multe femei avea să-i rămână mereu în suflet. El fusese o fiinţă pe care ele o împrumutaseră pentru o vreme. Iar acum totul se terminase. Ajunşi în acest punct al discuţiei, Bjørn îi ceruse s-o lase baltă.

 458 

Orga se trezi la viaţă. Bjørn avusese mereu o slăbiciune pentru acest instrument muzical. Orga maică-sii din livingul din Skreia, orga B3 a lui Gregg Allman, alte orgi cu tuburi din care ieşeau imnuri vechi, toate erau la fel pentru Bjørn, ca o cascadă de note calde pe care le ascultai sperând să nu îţi dea lacrimile.

Nu-l prinseseră pe Arnold Folkestad; se prinsese singur.

Probabil că ajunsese la concluzia că misiunea lui se încheiase. Iar odată

cu asta, şi viaţa. Recursese la unicul gest logic rămas. Avuseseră nevoie de trei zile ca să-i descopere cadavrul. Trei zile de căutări disperate. Bjørn ajunsese să simtă că individul era căutat de o ţară întreagă. Şi poate de aici şi relativa dezamăgire atunci când apăruse informaţia că a fost descoperit în pădurea Maridalen, la doar câteva sute de metri distanţă de locul unde fusese găsit Erlend Vennesla. Cu o gaură mică, aproape discretă în cap şi o armă în mână. Cea care îi pusese pe urmele lui fusese maşina; aceasta fusese văzută într-o parcare aproape de locul unde începeau potecile: un Fiat vechi, inclus şi el în mesajul de alertă adresat întregii naţiuni.

Bjørn însuşi condusese echipa de criminalişti. Arnold Folkestad arăta atât de nevinovat stând întins pe spate în frunziş ca un spiriduş cu barba lui roşcată. Zăcea sub o felie de cer deschis, neprotejat de copacii adunaţi ciorchine în jurul lui. Găsiseră în buzunarele lui cheile de la Fiat şi de la uşa apartamentului din strada Hausmann 92 care sărise în aer, un pistol standard Heckler & Koch, arma pe care o ţinea în mână, precum şi un portofel conţinând fotografia decupată a unui bărbat pe care Bjørn îl recunoscuse imediat ca fiind René Kalsnes.

Cum plouase încontinuu cel puţin 24 de ore, iar cadavrul stătuse sub cerul liber vreo trei zile, nu prea avuseseră ce probe să examineze. Dar nu mai conta; dispuneau de ceea ce aveau nevoie. Pielea din jurul găurii din partea dreaptă a tâmplei avea semne de arsură de la flacăra de descărcare a armei şi reziduuri de pulbere arsă, iar rezultatele balistice arătau că glonţul din cap provenea de la arma din mâna lui.

Din acest motiv, nu îşi mai concentraseră eforturile asupra acelui loc.

Ancheta începuse când intraseră prin efracţie în casa decedatului, unde descoperiseră majoritatea probelor de care aveau nevoie ca să

lămurească toate crimele comise împotriva poliţiştilor. Bastoane acoperite de sânge şi fire de păr de la victime, o baionetă-fierăstrău cu

 459 

ADN-ul lui Beate Lønn, o cazma mânjită de pământ şi noroi potrivindu-se cu solul din cimitirul Vestre, cătuşe din plastic, bandă de izolare de acelaşi tip cu cea folosită de poliţie şi găsită în apropiere de Drammen, bocanci care se potriveau cu urmele de tălpi descoperite în Tryvann. Aveau acum tot ce era necesar. Iar după aceea urma vidul, cum spunea adesea Harry, un sentiment pe care doar Bjørn Holm îl încercase.

Brusc, nu mai exista nimic altceva.

Nu era ca atunci când terminai de derulat o bandă, când intrai într-un port sau când parcai într-o staţie. Mai degrabă, senzaţia era că asfaltul, podul, şinele au dispărut brusc. Era capătul drumului, iar de acolo începea nimicul.

Se încheiase. Iar el ura cuvântul.

Ca atare, aproape disperat, se aruncase în investigarea crimelor iniţiale.

Şi descoperise ce căuta de multă vreme, o legătură între uciderea fetei în Tryvann, Judas Johansen şi Valentin Gjertsen. Un sfert de amprentă de la un deget nu însemna o potrivire perfectă, dar o probabilitate de 30% nu putea fi trecută cu vederea. Nu, lucrurile nu se încheiaseră. N-aveau să se încheie niciodată.

— Începe slujba.

Era Katrine. Buzele ei aproape atingând urechea lui. Notele orgii se înălţară în aer, se transformară în muzică, o muzică pe care el o cunoştea.

Bjørn îşi înghiţi nodul din gât.

Gunnar Hagen închise ochii o secundă şi ascultă doar muzica. Nu mai dorea să gândească. Numai că gândurile îi asaltau mintea. Cazul se încheiase. Totul se terminase. Ce era de îngropat se îngropa acum. Cu toate astea, mai exista o chestiune pe care n-o putea îngropa şi pe care nu reuşise niciodată să o dea la o parte. Şi despre care nu spusese nimănui.

Pentru că nu mai slujea la nimic. Cuvintele în suedeză pe care Asaiev le şoptise cu vocea lui horcăită în secundele pe care Hagen le petrecuse cu el în acea zi la spital. „Ce-mi oferi dacă sunt de acord să depun mărturie împotriva lui Isabelle Skøyen? Nu ştiu cu cine, dar ştiu că a lucrat cu cineva cu rang înalt în poliţie.”

Acele cuvinte erau acum ecouri moarte ale unui decedat. Afirmaţii de nedovedit care, acum că Skøyen ieşise din scenă, puteau aduce mai multe daune decât beneficii.

 460 

Aşa că ţinuse totul pentru sine.

Cum procedase Anton Mittet cu nenorocitul ăla de baston.

Decizia fusese luată, dar continua să-l ţină treaz noaptea.

„Ştiu că a lucrat cu cineva cu rang înalt în poliţie.”

Gunnar Hagen redeschise ochii.

Încet, îşi plimbă privirea peste adunare.

Truls Berntsen stătea în maşina lui Suzuki Vitara, cu geamul portierei coborât, ca să poată auzi muzica de orgă din mica biserică. Soarele strălucea pe cerul lipsit de nori. Era cald şi groaznic. Lui Berntsen nu-i plăcuse niciodată Oppsal. Doar huligani pe acolo. Pe mulţi îi bătuse. Şi încasase o mulţime de bătăi. Evident, nu era la fel de rău ca pe strada Hausmann. Din fericire, totul păruse mai rău decât era în realitate. Iar în spital Mikael îi spusese că aspectul nu mai conta la oamenii urâţi ca el şi se întrebase cât de serioasă poate fi o comoţie pentru cineva care n-are creier?

Mikael rostise asta ca pe o glumă şi Truls încercase cu râsetul lui morocănos să arate că o apreciază, însă falca ruptă şi nasul zdrobit îl duruseră prea tare.

Continua să ia analgezice puternice, continua să poarte un bandaj mare în jurul capului şi, evident, nu avea voie să conducă, însă ce putea face?

Nu putea sta acasă aşteptând ca ameţeala să-i treacă şi rănile să se vindece. Chiar şi Megan Fox începuse să-l plictisească şi oricum nu avea permisiunea doctorului să se uite la televizor. Aşa că putea la fel de bine să stea acolo unde era acum. Într-o maşină, în faţa unei biserici, ca să… ei bine, să facă ce? Să-şi arate respectul pentru un individ pe care nu-l respectase niciodată? Un gest lipsit de sens pentru un idiot nenorocit care habar n-avea ce era bine pentru el, care salvase viaţa singurului om de pe urma morţii căruia avea totul de câştigat? Truls Berntsen nu pricepea şi pace. Ştia doar că voia să revină la lucru de îndată ce se simţea suficient de bine. Ca oraşul să fie din nou al lui.

Rakel inspiră şi expiră cu putere. Îşi simţea degetele încleştate în jurul buchetului de flori lipicioase. Se uită lung la uşă. Se gândi la oamenii dinăuntru. Prieteni, familie, cunoştinţe. Preotul. Nu că ar fi fost mulţi, dar aşteptau cu toţii. Nu puteau începe fără ea.