tuturor despre Gusto, Oleg şi rusul mort, iar după aceea putea lua cu asalt apartamentul lui Truls Berntsen cu echipa Delta, iar dacă Berntsen scăpa, putea întinde o plasă de la nivelul Interpolului până la fiecare secţie rurală
din ţară. Sau…
Harry dădu să scoată pachetul boţit de Camel din buzunar. Îl împinse înapoi. Se săturase de fumat.
…sau putea face exact ce voia nemernicul.
Ståle reuşi să-şi ducă şirul gândurilor la capăt abia în pauza de după cel de-al doilea pacient.
Sau şirurile de gânduri – căci erau două.
Primul se lega de faptul că nimeni nu raportase dispariţia fetei. O fată
între 10 şi 14 ani. Părinţii ar fi trebuit să se alerteze când ea nu venise seara acasă. Ar fi trebuit să raporteze dispariţia ei.
Al doilea era legat de conexiune, care putea exista între victimă şi crimele comise împotriva poliţiştilor. Până acum, ucigaşul ţintise doar detectivi, iar acum poate că tendinţa tipică a criminalilor în serie de a-şi mări gradul de violenţă îşi înălţase capul hâd: oare ce-i mai putea face cuiva în afară de a-l omorî? Simplu, îi puteai ucide progeniturile. Copilul.
Ca atare, în cazul ăsta, întrebarea era: cine venea la rând? În mod clar nu
369
Harry. El n-avea copii.
În acea clipă, din toţi porii corpului voluminos al lui Ståle Aune ţâşniră
fără avertisment şi fără îngrădire şuvoaie de sudoare rece. Ståle înşfăcă
telefonul din sertarul deschis al biroului, găsi numărul de telefon al Aurorei şi sună.
Soneria de apel se auzi de opt ori înainte de a-i răspunde căsuţa vocală.
Bineînţeles că nu răspundea. Era la şcoală şi nu avea voie cu telefonul deschis.
Care era numele de familie al lui Emilie? Îl auzise destul de des, însă
ăsta era domeniul lui Ingrid. Se gândi să o sune, dar hotărî că e mai bine să
nu o alerteze în mod inutil, căută în schimb fişierul „tabără şcolară” în inbox.
Destul de previzibil, dădu peste o mulţime de mesaje electronice din anul precedent cu adresele tuturor părinţilor copiilor din clasa Aurorei. Le parcurse cu privirea sperând să găsească ce-i trebuia. Nu fu obligat să
aştepte mult. Torunn Einersen. Emilie Einersen – un nume uşor de reţinut.
Iar cel mai bine era că numerele de telefon ale părinţilor fetei erau dedesubt. Observă că îi tremurau degetele. Îi venea greu să apese pe tastele corecte, de parcă ar fi băut alcool sau n-ar fi băut suficientă cafea.
— Torunn Einersen.
— Ăă, bună ziua, sunt Ståle Aune, tatăl Aurorei. Eu… ăăă… voiam doar să ştiu dacă a fost totul în regulă azi-noapte.
Pauză. Prea lungă.
— Cu dormitul, adăugă el, şi ca să îndepărteze orice ambiguitate, adăugă: cu Emilie.
— Ah, înţeleg. Mă tem că Aurora nu a venit să doarmă la noi. Ştiu că
vorbeau despre asta, dar…
— Probabil că am ţinut minte greşit, zise Ståle, auzindu-şi propria voce încordată.
— Da, nu e simplu să ţii socoteala cine se duce să doarmă la cine zilele astea, zise râzând Torunn Einersen, dar cu o voce neliniştită în privinţa lui, a tatălui care nu ştia unde-şi petrecuse noaptea fata lui.
Ståle închise. Cămaşa lui era pe cale să devină udă leoarcă.
O sună pe Ingrid. Îi răspunse căsuţa vocală. Îi lăsă un mesaj să-l sune înapoi. Se ridică şi ieşi în fugă pe uşă. Ultimul pacient, o femeie de vârstă
mijlocie venită la terapie din motive obscure pentru Ståle, îşi ridică
370
privirea.
— Mă tem că trebuie să anulez şedinţa de azi…
Intenţionă să-i rostească numele, dar nu şi-l aminti decât jos, când ieşise pe uşa principală şi alerga de-a lungul Sporveisgata către maşină.
