Harry tocmai rostise „Da” şi ecoul vocii lui continua să plutească sub tavanul boltit al bisericii.

— Ce e? şopti Ingrid.

— Plângi, dragostea mea, şopti el.

— Nu, tu eşti cel care plânge.

— Chiar aşa?

Ståle Aune verifică. Într-adevăr, plângea. Nu tare, dar suficient să vadă

pete umede pe batistă. Aurora i-ar fi spus că el nu plânge cu lacrimi adevărate. Erau doar nişte picături mici, invizibile de apă care, fără vreun

 468 

avertisment prealabil, puteau începe să curgă pe ambele laturi ale nasului, deşi nimeni din jur nu considera situaţia, filmul sau conversaţia în cauză ca fiind foarte emoţionante. Era ca o fântână care exploda pe interior şi din care apa se revărsa. I-ar fi plăcut ca Aurora să fie cu ei, însă fata lua parte la un turneu de handbal de două zile la Sala Polivalentă din Nadderud şi tocmai îi trimisese un mesaj în care îl anunţa că învinseseră în primul meci.

Ingrid îndreptă cravata lui Ståle şi îşi puse o mână pe umărul lui. El îşi puse la rândul lui mâna pe umărul ei, ştiind că ea nutreşte aceleaşi gânduri legate de propria lor cununie.

Cazul se terminase şi el îşi scrisese raportul de evaluare psihologică.

Speculase că arma cu care se împuşcase Arnold Folkestad era aceeaşi cu arma folosită la uciderea lui Gusto Hanssen. Şi că existau mai multe similitudini între Gusto Hanssen şi René Kalsnes.

Amândoi fuseseră nişte tineri foarte atrăgători, fără scrupule legate de vânzarea de favoruri sexuale unor bărbaţi de toate vârstele, şi era posibil ca Folkestad să fi avut o înclinaţie de a se îndrăgosti de astfel de indivizi.

După cum nu era deloc improbabil ca cineva cu simptomele de schizofrenie paranoidă ale lui Folkestad să-l fi ucis pe Gusto din gelozie sau dintr-o serie întreagă de alte motive bazate pe deziluzie ca o consecinţă a unei psihoze profunde, deşi o asemenea stare mentală putea să nu fie depistată de către lumea exterioară. Aici Ståle ataşase însemnările personale din vremea când Arnold Folkestad lucrase la Kripos şi venise la el plângându-se că aude voci. Chiar dacă psihologii ajunseseră

de mult la concluzia că a auzi voci nu era întotdeauna sinonim cu schizofrenia, Aune înclina spre opinia că în cazul lui Folkestad asta era situaţia şi începuse deja să lucreze la un diagnostic care punea capăt carierei lui Folkestad ca detectiv. Numai că nu fusese niciodată nevoie să

trimită acel raport mai departe, întrucât Folkestad hotărâse să

demisioneze după ce îi povestise lui Aune despre încercarea de apropiere de un coleg nenumit.

De asemenea, Folkestad îşi terminase tratamentul şi, ca atare, dispăruse de pe radarul lui Aune. În orice caz, era limpede că existaseră

câteva evenimente care i-ar fi putut declanşa deteriorarea stării mentale.

Unul era reprezentat de rănile la cap pe care le căpătase şi care necesitaseră o internare destul de lungă în spital. Existau cercetări

 469 

importante care demonstrau că şi cele mai uşoare leziuni cerebrale puteau duce la modificări comportamentale, cum ar fi creşterea agresivităţii şi scăderea controlului asupra impulsurilor. Întâmplător, loviturile primite se asemănau oarecum cu cele pe care le aplicase el victimelor sale. Iar al doilea eveniment fusese pierderea lui René Kalsnes, faţă de care, cum sugerau declaraţiile martorilor, el nutrise o iubire sălbatică, aproape maniacală. Nu era, ca atare, surprinzător că Folkestad ajunsese la concluzia, pe care o socotise evident ca pe o misiune, că

trebuie să-şi curme viaţa. Singura lipsă era aceea că el nu lăsase nimic scris şi nu spusese nimic care să justifice ceea ce făcuse. Era normal pentru megalomani să simtă nevoia de a fi ţinuţi minte, înţeleşi, declaraţi genii, admiraţi, de a-şi găsi un loc binemeritat în istorie.

Raportul psihologic fusese bine primit. Era ultima piesă din puzzle, după cum spusese Mikael Bellman.

Numai că Ståle Aune bănuia că un alt aspect fusese de o importanţă

capitală pentru poliţie. Cu acel diagnostic, el pusese capăt unei chestiuni care altfel putea deveni problematică şi amară: cum se putea ca unul dintre oamenii forţei de poliţie să se afle în spatele masacrului? Adevărat, Folkestad era doar un fost poliţist, dar, cu toate astea, ce spuneau cele întâmplate despre tagma profesională şi despre cultura din interiorul poliţiei?

Acum o astfel de dezbatere putea fi aruncată la coş, deoarece un psiholog ajunsese la concluzia că Arnold Folkestad fusese nebun. Nebunia nu are o cauză anume. Nebunia doar există ca un soi de dezastru natural care loveşte din senin, un gen de fenomen care se poate întâmpla. Iar apoi trebuie să-ţi vezi mai departe de viaţa ta, ce altceva poţi face?

Aşa judecaseră Bellman şi ceilalţi.

Însă nu aşa judeca şi Ståle Aune.

Toate astea puteau fi lăsate deoparte deocamdată. Ståle revenise pe postul de consultant cu program întreg, dar Gunnar Hagen spusese că ar dori ca gaşca din Boiler Room să devină o unitate permanentă, gata de acţiune, oarecum asemănătoare trupelor Delta. Katrine primise deja o ofertă de a lucra ca detectiv la Serviciul de Investigaţii Criminale, pe care o acceptase. Susţinuse că are mai multe motive importante de a se muta din frumosul şi minunatul ei Bergen în împuţita de capitală.

Organistul îşi începu magia; Ståle auzi scârţâitul pedalelor, după care

 470 

izbucniră notele. După care urmară mireasa şi mirele. Nu era nevoie să

salute în stânga şi în dreapta, căci în biserică erau atât de puţini oameni, încât puteau fi cuprinşi dintr-o singură privire. Petrecerea avea să se ţină

la Schrøder’s. Evident că localul unde se hrănea Harry cu băutură nu putea fi asociat cu un salon de nunţi, însă, după cum spusese Harry, fusese decizia lui Rakel, nu a lui.

Oaspeţii se răsuciră pe călcâie şi îi urmară pe Rakel şi pe Harry, care îşi continuată drumul printre rândurile goale din spatele bisericii către ieşire.

Către soarele de iunie, îşi zise Ståle. Către restul acelei zile. Toţi trei, Oleg, Rakel şi Harry.

— Of, Ståle, rosti Ingrid, scoţându-i batista din buzunar şi dându-i-o.

Aurora stătea pe banca de rezerve şi îşi dădu seama după exclamaţiile de bucurie că echipa ei înscrisese din nou.

Era al doilea meci în care aveau să câştige şi Aurora îşi aminti că trebuia să-l anunţe pe tatăl ei printr-un mesaj. În fapt, ei nu-i păsa prea tare dacă

învingeau sau pierdeau, iar lui mami în mod clar nu-i păsa. Însă tati reacţiona mereu ca şi cum ea era noua campioană mondială ori de câte ori îl anunţa despre o nouă victorie în campionatul fetelor sub 13 ani.

Cum jucaseră aproape tot primul meci, Emilie şi Aurora erau pe banca de rezerve în cea mai mare parte a celui de-al doilea meci. Aurora începuse să numere spectatorii de pe bănci din cealaltă parte a terenului şi văzuse că mai erau doar două rânduri de bănci libere. Evident, cei mai mulţi spectatori erau părinţi şi jucătoare ale altor echipe din turneu, însă

Aurora crezu la un moment dat că zăreşte un chip cunoscut.

Emilie îi dădu un ghiont.

— Nu urmăreşti meciul?

— Ba da. Doar că… îl vezi pe tipul ăla de acolo de sus, în rândul trei? Stă

mai departe de ceilalţi. L-ai mai văzut până acum?

— Nu ştiu. E prea departe. Nu-ţi doreşti să te fi dus la nuntă?

— Nu, e chestie de adulţi. Trebuie să fac pipi. Vii şi tu?

— În toiul meciului? Dacă ne cer să intrăm?