— Şi fiica lui a murit într-un accident de maşină?
— Vara trecută. Ţi se face rău. Pur şi simplu nu se poate. Au obţinut doar prima parte a secvenţei ADN. Încă există 10-15% şanse să fie vorba de ADN-ul altcuiva, poate cineva…
Aproape că se izbi de Harry, care se oprise brusc.
— Ei bine, rosti Harry, lăsându-se în genunchi şi înfigându-şi degetele în pământul de lângă piatra funerară cu numele Fiei Midtstuen, şansele alea tocmai s-au redus la zero. Îşi ridică mâna şi împrăştie nişte pământ proaspăt săpat printre degete. A deshumat cadavrul şi l-a transportat până la barul Come As You Are. După care i-a dat foc.
— F…
Harry auzi lacrimile din vocea colegului său. Evită să îl privească, îl lăsă
în pace. Aşteptă. Închise ochii şi ascultă. O pasăre cânta un cântecel lipsit de sens pentru urechea umană. Vântul nepăsător şi şuierător împingea norii pe cer. O garnitură de metrou se auzea în apropiere, către vest.
Timpul trecea, dar mai avea unde să se ducă oare? Harry redeschise ochii.
Tuşi.
— Ar fi mai bine să le cerem să scoată sicriul ca să avem confirmarea, înainte de a lua legătura cu tatăl.
— Mă ocup.
— Bjørn, zise Harry, e mai bine aşa. N-a fost vorba de o copilă arsă de vie. Bine?
— Scuze, sunt doar epuizat. Iar Roar tocmai a fost într-o stare destul de rea, aşa că eu…
Îşi ridică braţele în aer într-un gest de disperare.
— E-n regulă, zise Harry, ridicându-se.
375
— Unde te duci?
Harry privi în direcţia nordului, spre şosea şi staţia de metrou. Norii veneau spre el. Vânt dinspre nord. O simţi din nou. Senzaţia că ştia ceva ce nu ştia încă, ceva aflat în adâncurile mlăştinoase ale sufletul său şi care nu ieşea la suprafaţă.
— Trebuie să rezolv ceva.
— Unde?
— E doar ceva. Ceva amânat de prea multă vreme.
— Bine. Apropo, mă întrebam în privinţa unui lucru.
Harry se uită la ceas şi încuviinţă.
— Ieri, când ai vorbit cu Bellman, ce credea el că s-ar fi putut întâmpla cu glonţul?
— Habar n-avea.
— Dar tu? Tu ai de obicei cel puţin o ipoteză.
— Mhm. Trebuie să o şterg.
— Harry?
— Da?
— Nu… Să nu faci vreo prostie.
Bjørn zâmbi timid.
Katrine Bratt se lăsă pe spătarul scaunului şi se uită la ecran. Tocmai o sunase Bjørn Holm ca să-i spună că îl găsiseră pe tată, un anume Midtstuen, care anchetase omorârea lui Kalsnes, însă motivul pentru care nu-l găsiseră printre ofiţerii de poliţie taţi de fete era acela că fiica lui era deja moartă. Iar cum asta însemna pentru Katrine că era momentan şomeră, se uitase în istoricul ei de căutări din ziua precedentă. Nu găsise nimic despre Mikael Bellman şi René Kalsnes. Când căutase o listă de oameni conectaţi cel mai des cu Mikael Bellman, trei nume ieşiseră în evidenţă. Mai întâi, Ulla Bellman. Apoi, Truls Berntsen. Iar pe locul trei, Isabelle Skøyen. Nu era de mirare că soţia lui era pe primul loc şi nu era deloc ciudat ca superiorul lui, consiliera pentru Afaceri Sociale, să apară
pe locul trei.
Însă Katrine fusese surprinsă de Truls Berntsen.
Din simplul motiv că exista o notă internă dinspre Divizia Antifraudă
către şeful poliţiei, şi care fusese întocmită chiar acolo, în sediul central al poliţiei. Era vorba despre o sumă în numerar pentru care Truls Berntsen
376
refuzase să dea socoteală, aşa că cei de la Antifraudă ceruseră
permisiunea să înceapă o anchetă pentru suspiciune de corupţie.
