— E rândul lui Charlotte sau al Katinkăi. Haide.

Emilie se uită la ea. Aurora ştia la ce se gândea. Că Aurora nu cerea de obicei nimănui să meargă cu ea la toaletă. Nu cerea, de obicei, să fie acompaniată nicăieri.

 471 

Emilie ezită. Îşi întoarse privirea spre teren. Aruncă o privire la antrenor, care stătea cu braţele încrucişate pe margine. Clătină din cap.

Aurora se întrebă dacă nu era mai bine să aştepte până la finalul meciului, când celelalte fete aveau să se îndrepte către vestiare şi toalete.

— Revin într-o clipă, şopti ea, ridicându-se şi pornind în sus pe scară.

Se întoarse în uşă şi privi spre tribune. Căută chipul pe care crezuse că-l recunoaşte, dar nu-l mai zări. Apoi coborî în fugă treptele către vestiare.

Mona Gamlem era singură în cimitirul bisericii Bragernes. Venise cu maşina din Oslo până în Drammen şi avusese nevoie de ceva timp ca să

găsească locul. După care, fusese nevoită să ceară indicaţii ca să ajungă la mormânt. Razele soarelui făceau să sclipească cristalele din piatra care îi înconjura numele. Anton Mittet. Sclipeşte acum mai tare decât atunci când trăia, îşi zise ea. Însă el o iubise. Era sigură de asta. Îşi băgă o bucată

de gumă de mestecat cu mentă în gură. Se gândi la ce spusese el când o condusese acasă cu maşina după tura de la Rikshospital şi se sărutaseră: că îi plăcea gustul de mentă al limbii ei. Iar a treia oară, când stăteau în maşina parcată în faţa casei sale şi ea se aplecase peste el, îi desfăcuse fermoarul şi – înainte de a începe treaba – îşi scosese discret guma de mestecat din gură şi o lipise sub scaunul lui. Iar imediat după ce terminase, ea începuse să mestece o gumă nouă, înainte ca ei să se sărute din nou. Ea trebuia să aibă gust de mentă; era gustul dorit de el. Îi era dor de el. Fără a avea vreun drept să-i fie dor de el, iar asta înrăutăţea lucrurile şi mai mult. Mona Gamlem auzi paşi pe aleea de pietriş din spatele ei. Poate că era ea. Laura. Cealaltă femeie. Mona Gamlem porni mai departe fără să-şi întoarcă capul, încercând să scape de lacrimile din ochi, încercând să rămână dreaptă.

Uşa bisericii se deschise, dar Truls nu zări pe nimeni ieşind. Aruncă o privire la revista de pe scaunul pasagerului. Magasinet. Un interviu cu Mikael. Familistul fericit surprins alături de nevastă şi cei trei copii. Umilul şef al poliţiei care spunea că acest caz al Ucigaşului de Poliţişti nu ar fi putut fi rezolvat fără sprijinul soţiei sale Ulla, de acasă. Fără sprijinul excelenţilor lui colegi poliţişti. Şi că demascarea lui Folkestad însemna că

un alt caz fusese lămurit. Raportul balistic arăta că pistolul Odessa cu care se împuşcase Arnold Folkestad era acelaşi cu arma cu care fusese ucis

 472 

Gusto Hanssen.

Truls zâmbise în sinea lui citind toate astea. Imposibil. Harry Hole îşi băgase coada în toată afacerea şi se folosise de trucurile lui obişnuite.

Truls habar n-avea cum sau de ce, dar în orice caz asta însemna că Oleg Fauke scăpa de orice bănuială şi putea înceta să se mai uite peste umăr.

Iar acum Hole avea să-l bage pe băiat şi în PHS, ca să vezi.

Destul de corect. Truls n-avea de gând să-i stea în cale. O treabă

excelentă de arzător. Merita respect. În orice caz, nu păstrase revista datorită lui Harry, Oleg sau Mikael. O păstrase datorită fotografiei cu Ulla.

Doar o amânare temporară, doar despre asta era vorba, căci avea să se descotorosească de revistă după aceea. Să se descotorosească de ea.

Se gândi la femeia pe care o cunoscuse la cafenea în ziua precedentă.

Întâlniri aranjate online. Bineînţeles că nu suferea nici cea mai mică

comparaţie cu Ulla sau cu Megan Fox. Un pic prea bătrână, un fund un pic prea mare şi o gură care vorbea un pic prea mult. Însă în afară de toate astea, o plăcuse. Oare dacă o femeie nu trecea de barem la categoriile vârstă, faţă şi fund şi era complet incapabilă să-şi ţină gura închisă, mai era bună de ceva?

Nu era deloc sigur. Ştia doar că o plăcea.

Sau, mai exact, îi plăcea că ea părea să-l placă pe el. Poate că de vină

era faţa lui distrusă, şi ei îi părea rău pentru el. Sau poate că Mikael avusese dreptate: faţa lui fusese atât de respingătoare de la început, astfel încât o mică ajustare nu mai conta.

Sau poate lucrurile se schimbaseră în interiorul lui într-un fel sau altul.

Nu îşi dădea exact seama ce sau cum, dar uneori se trezea dimineaţa şi se simţea ca nou. Gândea altfel. Ba chiar era în stare să vorbească altfel cu oamenii. Iar ei păreau să fi observat asta. Parcă îl tratau altfel acum. Mai bine. Iar asta îi dăduse curajul de a face un pas mic în această direcţie nouă, chiar dacă habar n-avea unde avea să ajungă. Nu se punea problema că îşi găsise mântuirea sau ceva asemănător. Schimbarea era minimă. Iar în unele zile nu se simţea deloc un om nou.

În orice caz, se gândi să o sune din nou pe ea.

Se auzi staţia radio pârâind. După ton, mai degrabă decât din cuvintele rostite, îşi dădu seama că era ceva important, diferit de plictisitoarele anunţuri despre ambuteiaje de circulaţie, spargeri de subsoluri, certuri domestice şi beţivi căzuţi pe jos. Un cadavru.

 473 

— Pare crimă? întrebă şeful echipei.

— Cred că da.

Răspunsul nu era decât o tentativă de a răspunde cu tonul laconic şi stăpânit la care aspirau în special cei din tânăra gardă. Nu că n-ar fi avut modele de la care să se inspire în vechea gardă. Chiar dacă Hole nu se mai afla în mijlocul lor, pildele lui erau încă vii, bine-mersi.

— Limba ei… Cred că e limba ei. A fost retezată şi vârâtă în…

Tânărul ofiţer nu-şi mai putu stăpâni emoţiile; vocea lui se stinse.

Povestea părea urâtă. Iunie. Probabil că femeia avusese ochi frumoşi.

Şi, bănuia Truls, ţâţe mari pe sub haine. Da, vara avea să fie minunată.

— Ai şi o adresă?

— Alexander Kiellands plass, numărul 22. La naiba, sunt mulţi rechini pe aici.

— Rechini?

— Da, pe plăcile alea mici de surf. E plin locul de ei.

Truls băgă schimbătorul în viteză. Îşi îndreptă ochelarii de soare pe nas, apăsă pe acceleraţie şi dădu drumul ambreiajului. Unele zile aduceau noutăţi. Altele nu.

Toaleta fetelor se găsea în capătul coridorului. Când se închise uşa după ea, Aurora fu izbită de liniştea dinăuntru. Zgomotele scoase de oamenii aflaţi mai sus pe scări dispăruseră şi acum era doar ea, singură.

Se zăvorî rapid într-una dintre cabine, îşi dădu jos şortul şi chiloţii şi se aşeză pe colacul rece din plastic.

Se gândi la nuntă. De fapt, ar fi preferat să fie acolo. Nu mai văzuse niciodată o nuntă adevărată. Se întrebă dacă avea să se mărite şi ea într-o zi. Încercă să se imagineze în faţa unei biserici, râzând şi ferindu-se de ploaia de confetti, cu o rochie albă, o casă şi o slujbă care îi plăcea. Un băiat cu care să aibă copii, încercă să şi-l imagineze pe acel băiat.

Se auzi uşa deschizându-se şi cineva intră în toaletă.