— Nu e nimeni acasă?
Se răsuci pe călcâie. Un zâmbet automat. Bănui că bărbatul avea 40-50
de ani, dar se ţinea bine. Înalt, având încă păr, cămaşă din flanelă, blugi Levi’s 501.
— Eu sunt îngrijitorul.
— Iar eu sunt detectiv Katrine Bratt de la Serviciul de Investigaţii Criminale. O caut pe Silje Gravseng.
Omul studie legitimaţia întinsă de Katrine şi se apucă să o inspecteze cu privirea, fără ruşine, din cap până în picioare.
— Silje Gravseng, da. Se pare că a plecat de la PHS, aşa că nu va mai sta
382
mult aici.
— Dar acum e încă aici?
— Da, este. Camera 412. Pot să-i transmit un mesaj?
— Vă rog. Rugaţi-o să sune la acest număr. Vreau să vorbesc cu ea despre Runar Gravseng, fratele ei.
— A făcut ceva rău?
— Cu greu ar putea face aşa ceva. E izolat şi stă mereu în mijlocul camerei deoarece crede că pereţii sunt oameni care vor să-l omoare în bătaie.
— Of, Doamne.
Katrine îşi scoase carneţelul şi scrise numele şi numărul ei de telefon.
— Îi puteţi spune că e în legătură cu crimele împotriva poliţiştilor.
— Da, pare obsedată de ele.
Katrine se opri din scris.
— Cum adică?
— Le foloseşte ca tapet. Mă refer la tăieturi din ziare despre poliţişti morţi. Nu că m-ar privi ce face. Studenţii pot face ce doresc, dar chestia asta e un pic… înfricoşătoare, nu?
Katrine se uită la el.
— Cum spuneaţi că vă cheamă?
— Leif Rødbekk.
— Credeţi că pot arunca o privire în camera ei, Leif? Mi-ar plăcea să
văd şi eu tăieturile.
— De ce?
— Se poate?
— Nicio problemă. Doar arătaţi-mi mandatul de percheziţie.
— Mă tem că nu…
— Glumeam, replică el imediat, zâmbind. Veniţi cu mine.
Un minut mai târziu erau în lift, urcând spre etajul trei.
— Contractul de închiriere spune că pot intra în camere câtă vreme anunţ chiriaşii în avans. În acest moment, verificăm toate radiatoarele electrice de praf. Unul dintre ele a luat foc săptămâna trecută. Şi am încercat să o anunţăm înainte de a intra la ea, dar Silje n-a răspuns la interfon. E-n regulă pentru dumneata, detectiv Bratt?
Un alt zâmbet. Rânjet de lup, îşi zise Katrine. Nu lipsit de oarece farmec. Dacă individul şi-ar fi permis să-i spună pe numele mic, lucrurile s-
383
ar fi sfârşit, evident, însă era deştept. Privirea ei căzu pe degetul lui inelar.
Aurul verighetei era mat. Uşile liftului se deschiseră şi Katrine îl urmă pe bărbat în lungul coridorului îngust, până ce acesta se opri în faţa uneia dintre uşile albastre.
Omul ciocăni şi aşteptă. Ciocăni din nou. Aşteptă.
— Haideţi să intrăm, zise el, răsucind cheia în broască.
— Aţi fost de mare ajutor, Rødbekk.
