Se gândi la Rakel şi la Oleg. Erau acasă.
Acasă. Acolo unde ar fi fost şi el. Unde ar fi trebuit să fie. Unde n-avea să fie niciodată. Nu pe deplin, nu în întregime, nu aşa cum ar fi dorit. Era adevărat, nu avea chestia asta în el. Avea, în schimb, cealaltă chestie, ca o bacterie ucigaşă care înghiţea tot ce mai exista în viaţa lui şi pe care nici măcar alcoolul nu o putea opri, chestia pe care el, după atâţia ani, continua să nu o înţeleagă pe deplin. Înţelegea doar că, într-un fel sau altul, trebuia să fie similară cu cea care îl stăpânea pe Arnold Folkestad.
Un imperativ atât de puternic şi de atotcuprinzător încât aproape că
justifica tot ce distrugea. În acea clipă, în fine, sună ea.
— A comandat câteva instrumente chirurgicale şi articole de îmbrăcăminte cu câteva săptămâni în urmă. Nu e nevoie de vreo autorizaţie specială ca să cumperi aşa ceva.
— Altceva?
— Nu, nu pare să fi petrecut mult timp online. De fapt, pare să fi fost destul de prudent.
— Altceva?
— Am verificat dacă a avut ceva răni sau altceva asemănător. Şi atunci au apărut nişte înregistrări spitaliceşti. De acum câţiva ani.
— Da?
— Da. A fost internat cu ceea ce doctorul a scris în raport ca fiind răni încasate într-o bătaie, dar pacientul a susţinut că a căzut pe scări. Doctorul a respins asta ca posibilă cauză şi a menţionat rănile întinse pe tot corpul.
A scris în raport că pacientul este ofiţer de poliţie şi va trebui să decidă
singur ce trebuie raportat mai departe. A mai scris că genunchiul lui n-are să-şi mai revină niciodată la starea dinainte.
— Aşadar a fost bătut măr. Ceva legat de scenele crimelor şi ucigaşul de poliţişti?
439
— N-am descoperit niciun fel de legături din acest punct de vedere, deşi se pare că a lucrat la câteva dintre cazurile iniţiale de crimă, când era la Kripos. Dar am găsit o legătură cu una dintre victime.
— Da?
— René Kalsnes. La început a apărut din întâmplare, dar apoi am rafinat căutarea. Ăştia doi au avut multe în comun. Zboruri peste hotare cu Folkestad plătind biletele pentru amândoi, camere duble şi apartamente închiriate pe numele amândurora în diverse oraşe europene.
Bijuterii pe care mă îndoiesc că le-ar fi purtat Folkestad, cumpărate din Barcelona şi Roma. Pe scurt, pare că ei doi…
— …erau amanţi, completă Harry concluzia.
— Aş spune că erau mai degrabă amanţi în secret, rosti Katrine. Când zburau din Norvegia stăteau pe rânduri diferite şi uneori foloseau zboruri diferite. Iar când se cazau în hoteluri din Norvegia o făceau mereu în camere single.
— Arnold era poliţist, zise Harry. A crezut că e mai bine să se ferească.
— Dar nu era singura persoană care îl fermeca pe acest René cu escapade de weekend şi cadouri nenumărate.
— Sunt convins că nu era. Şi la fel de sigur e faptul că echipele anterioare de anchetă ar fi trebuit să observe toate astea.
— Acum eşti nedrept, Harry. Nu dispuneau de motoarele mele de căutare.
Harry îşi trecu cu mare atenţie o mână peste faţă.
— Poate că nu. Poate că ai dreptate. Poate că sunt nedrept când consider că uciderea unui homosexual promiscuu nu a generat la detectivii implicaţi nevoia de a obţine un rezultat.
— Da, eşti.
— Bine. Altceva?
— Deocamdată nu.
— În regulă.
Harry îşi strecură telefonul în buzunar. Se uită la ceas.
În mintea lui se derula o frază rostită de Arnold Folkestad.
Oricine nu se ridică în apărarea justiţiei ar trebui să aibă conştiinţaîncărcată.
Oare asta făcea Folkestad cu crimele din răzbunare? Se ridica în apărarea justiţiei?
440
Şi ce spusese când discutaseră despre starea mentală a lui Silje Gravseng? Am ceva experienţă cu tulburările mintale. Asta însemnând că
ştia bine cum e să nu te oprească nimic.
Individul stătuse la birou vizavi de Harry şi aproape că îi explicase totul pe litere.
Bjørn sună peste şapte minute.
