— Nu toată lumea s-a bucurat să afle că regina lor e încă în viaţă, explică Roën. Armata ştie că Amari îi simpatizează pe maji.

Majoritatea o plăceau mai mult când o credeau moartă.

Corpul mi se încordează. Îmi ridic privirea, cu speranţa că Amari n-a observat ce s-a petrecut. Deşi ceilalţi soldaţi nu pun mâna pe săbii, nu se poate spune nici că se înclină în faţa noii regine. Perechi patrulează prin mulţime, de ambele părţi ale cărării de nisip alb, salutând fiecare nobil titán pe care îl întâlnesc. Îi urmăresc pe maji atent şi cu suspiciune, cu mâinile deasupra săbiilor de majacite.

Armata îi hăituieşte pe maji ca pe nişte câini. Noul amiral aproapecă a declarat război.

Cuvintele lui Roën îmi revin în minte când mă uit din nou la poporul meu, care stă la marginea mulţimii, prea temător ca să se apropie. Deşi soarele dogorăşte, cei mai mulţi se ascund sub mantiile cu modele. Darurile noastre au revenit, şi cu toate acestea poporul meu încă se umileşte.

— Aproape am ajuns.

Roën arată spre un dom uriaş din gresie, la câţiva zeci de metri mai jos, pe ţărm. Clădirea e la marginea apei. Valurile împroaşcă spumă

albă când se izbesc de modelul dreptunghiular, cioplit pe laturi.

Domul impunător este atât de înalt, că aproape acoperă soarele.

— E perfect, şopteşte din şa Amari.

O rază de bucurie o luminează pe dinăuntru, dar păleşte când ne apropiem de dârele roşii de pe peretele domului. Vopseaua mânjită

lasă să se întrezărească un I. Amari se uită la mine. O strâng uşor de gleznă, în chip de încurajare.

— Nu te îngrijora! îi zic. Niciun membru Iyika n-o să treacă de mine.

— Jagunjagun!

Întorc privirea şi văd un maji tânăr, cu urechi mari şi cu o aluniţă

pe bărbie. Spre deosebire de ceilalţi, el stă în faţa mulţimii, iar gluga îi ascunde buclele mici şi albe. Deşi şopteşte cuvântul „soldat” în limba yoruba, nu pare să se refere la sigiliul regal de pe platoşa mea. Îi zâmbesc. Face ochii atât de mari, încât mă tem că o să-i sară din orbite.

Baba şi-a dorit asta pentru el – această revelaţie îmi devine tot mai clară în timp ce trecem prin mulţime. Pentru băiatul ăsta şi pentru toţi cei ca el. După ziua de azi, n-o să ne mai ascundem. E timpul ca poporul meu să stea în lumină.

Amari o opreşte pe Nailah în dreptul arcadei crăpate de la intrarea în dom şi descalecă pe nisip. Trage adânc aer în piept înainte să

meargă mai departe.

O păzesc îndeaproape. Intrăm în locul unde are loc adunarea.

CAPITOLUL ŞASE

AMARI

Când intrăm în dom, priveliştea este atât de grandioasă, încât mă

lasă fără grai. Sunt atât de mulţi oameni! Niciodată n-am ţinut o cuvântare în faţa unei asemenea mulţimi.

Pereţii de gresie ai domului sunt sculptaţi cu basoreliefuri care zugrăvesc trupuri omeneşti împletite în dans. O deschizătură mare pe una dintre laturi dezvăluie priveliştea asupra mării. Valurile sărută

nisipul de la picioarele noastre.

— Uau! exclamă Tzain, care merge alături de mine.

Îmi ridic capul spre razele de soare care pătrund printr-un oculus mare din tavan. Scaldă în lumina lor caldă mulţimea adunată şi cad pe o platformă de lemn ridicată de oamenii lui Roën.

Marea de oameni se desparte, făcându-mi loc să înaintez spre platforma din mijlocul domului. Se dau la o parte din calea mea la fel cum se dădeau din calea Tatei.

Loveşte, Amari!

Îi aud vocea în timp ce urc treptele podiumului. Tata nu considera că acesta e destinul meu, şi totuşi simt că parcă m-a pregătit pentru ziua de azi. El m-a învăţat că trebuie să ucid orice adversar care-mi stă în cale, chiar dacă adversarul este un om pe care-l iubesc.

Luptă, Amari!

Inspir adânc, trăgându-mi umerii în spate şi împingându-mi pieptul înainte. I-am jurat ceva Tatei, când i-am împlântat sabia în piept. Acum a venit clipa să pun mâna pe tron sau să-l pierd.

— Numele meu este Amari Olúborí.

Declaraţia se izbeşte de pereţii rotunzi ai domului.

— Sunt fiica regelui vostru înfrânt. Sora prinţului moştenitor ucis.

Cineva din mulţime se apropie şi simt cum pulsul îmi creşte brusc.

Mă pregătesc pentru atac. Dar când tânărul kosidán îngenunchează, rămân cu gura căscată.

Nu mă aşteptam să facă o plecăciune.

— Maiestatea Voastră!

Se apleacă atât de mult, încât capul lui atinge nisipul. Plecăciunea lui stârneşte un ecou în tot domul. Tot mai mulţi oameni îngenunchează. Un val de căldură îmi străbate pielea când şi alţii se înclină pe ţărmul Zariei.

E ceva sacru în felul în care îşi arcuiesc spatele. Îmi doresc cu disperare să fiu demnă de acel ceva. Când am fugit din palat, nu eram decât o prinţesă speriată.

Acum, doar un discurs mă mai desparte de tron.

Continui cuvântarea:

— Cu două luni în urmă, eram la un prânz oficial, la palat, când tatăl meu a ucis-o pe cea mai bună prietenă a mea. Se numea Binta şi era o divineră. Singura ei vină a fost că prin venele ei curgea magia.

Îmi dreg vocea, forţându-mă să continui, deşi durerea acelei zile reînvie cu fiecare cuvânt.

— Tatăl meu a silit-o pe Binta să-şi trezească harul. Iar când puterile Bintei au ieşit la iveală, a omorât-o pe loc.

Un murmur de dezaprobare trece prin mulţime. Câteva lacrimi, câteva clătinări din cap. În partea din spate a domului, un grup de maji îşi face loc să intre. Vizavi, doi soldaţi mătăhăloşi schimbă priviri mânioase.

Pacea noastră pare fragilă ca sticla, dar nu mă mai pot feri de adevăr. Majii au fost reduşi la tăcere prea mult timp. Dacă nu vorbesc eu în numele lor, cine o s-o facă?

— Poate că până acum n-aţi auzit numele Bintei, dar ştiu că