Încerc să nu mă gândesc la faţa pe care Roën a zdrobit-o folosindu-se de ele. Caut cuvinte potrivite ca să-l conving să ne dea ceea ce ne trebuie. Nu vreau să stau singură cu el prea multă vreme. În ciuda avansurilor lui Roën, am mai puţină încredere în mine decât în el.
— Suntem recunoscători pentru tot ce ai făcut, îi spun. Pentru răbdarea pe care ai avut-o cu noi…
— Te rog, spune-mi că Amari te-a învăţat replici mai bune decât astea!
Roën se aşază pe scaun. Se strâmbă de durere şi îşi duce mâna la ceafă. Îşi dă cămaşa jos. Obrajii îmi iau foc când îi văd muşchii bine conturaţi, brăzdaţi de cicatrici mai vechi şi mai noi. Dar apoi observ rana deschisă, mai jos de umăr.
Iau o cârpă. Profit de ocazia asta ca să mă apropii. Roën mijeşte ochii când o umezesc într-o găleată plină cu apă de ploaie şi o storc.
Mă apuc să-i curăţ rana.
— Eşti o scumpă, Zïtsōl. Dar eu nu fac favoruri.
— Nu-i o favoare, îi răspund. Ajută-ne să strângem oameni pentru adunare, şi vei obţine de două ori cât ai acum!
Roën îşi înclină capul într-o parte.
— Luminează-mă, te rog! Care este dublul lui nimic?
— Dacă ritualul ar fi decurs cum plănuiserăm, Amari ar fi acum pe tron. Ai fi obţinut deja aurul promis.
Baba ar fi fost în viaţă.
Îmi gonesc din minte acest gând, ca să nu mă bântuie din nou.
Faptul că mă gândesc la ce ar fi putut să fie n-o să mă ajute să-l conving pe Roën să accepte.
— Zïtsōl, indiferent cât de fermecător sunt, crede-mă că nu vrei să
ai alături bărbaţi ca mine şi ca Harun. Şi, cu siguranţă, nu-i înţelept să
ne fii datoare.
— Dacă Amari nu îşi revendică tronul, altcineva va prelua conducerea.
Roën ridică din umeri.
— Asta-i problema ei. De ce-ţi pasă ţie?
— Pentru că…
Vorbele potrivite nu-şi găsesc calea spre buzele mele. Pentru că ea este cea mai bună pentru împărăţie. Doar ea poate opri vânătoarea de maji dezlănţuită de armată.
Dar nu vreau să mint.
Ar fi ca şi cum m-aş minţi pe mine.
Clatin din cap şi spun:
— Am crezut că lucrurile se vor îmbunătăţi. Magia ar fi trebuit să
îndrepte totul.
Spunând aceste lucruri cu voce tare, simt că e cât pe ce să mă
destram pe dinăuntru. Adevărul îmi frânge inima.
Oftez:
— Moartea lui Baba, titánii, majii vânaţi… Mulţimea de oameni care-şi părăsesc căminele. N-a trecut nici măcar o lună de la ritual, dar se pare că magia a distrus întregul regat. Totul e mai rău decât înainte.
Storc cârpa. Aş vrea să pot da timpul înapoi.
— Acum, când magia e aici, n-o mai vreau. Ar fi fost mai bine dacă
nu mi-aş fi dorit-o niciodată.
Răsuflu prelung, tremurător şi dau să şterg iar rana însângerată, dar Roën mă prinde de încheietură, forţându-mă să mă uit la el.
Atingerea lui îmi dă fiori. Este prima dată când suntem cu adevărat singuri, de la noaptea aceea, pe corabia de război. Atunci, am stat amândoi sub cerul cu lună aurie, vorbind despre coşmaruri şi cicatrici.
Felul în care mă priveşte Roën îmi face pielea ca de găină, dar, în acelaşi timp, vreau să mă şi apropii de el. Ochii lui de culoarea norilor de furtună îmi străpung carapacea. Vede cât de răvăşită sunt.
— Dacă nu mai vrei magie, atunci ce vrei, de fapt?
Întrebarea lui mă descumpăneşte. Îi vreau înapoi pe cei pe care i-am pierdut. Dar, cu cât mă gândesc mai mult la ei, cu atât mai mult
îmi amintesc îmbrăţişarea Mamei. Căldura eliberării de moarte.
