De fapt, a patra oară. Dar nu-i spun adevărul, fiindcă îi citesc îngrijorarea în privire. Tzain nu trebuie să afle că situaţia se înrăutăţeşte. Nimeni nu trebuie să afle.

Încă nu ştiu ce să cred despre aceste daruri noi. Ce înseamnă să fii un Conector, să fii un titán? Majii şi-au primit înapoi magia după

ritual, dar până acum titánii ca mine nu au avut magie. Din câte îmi

dau seama, titánii provin din nobilime: urmaşi regali care nu au nici cea mai vagă idee că se trag din maji. Ce-ar fi zis Tata dacă ar fi ştiut că în venele copiilor lui curge sângele celor pe care el îi ura din adâncul sufletului? Tocmai aceia pe care îi privea ca pe nişte viermi.

— Pe toţi zeii! exclamă Tzain când îmi cercetează palmele.

Pielea este roşie, mă doare la atingere şi e presărată cu băşici galbene.

— Magia n-ar trebui să rănească. Nu vrei să vorbeşti cu Zél…

— Zélie nu-şi foloseşte nici măcar propria magie, îi zic. Ultimul lucru pe care are nevoie să-l vadă este magia mea.

Îmi ascund şuviţa albă. Ce mult mi-ar plăcea să o retez! Poate că

Tzain nu observă felul în care Zélie se uită la ea, dar eu mereu prind cu coada ochiului rictusul pe care vederea şuviţei mele albe i-l aduce pe chip. Atâta timp a trebuit să sufere din cauza darului ei! Acum, cei care i-au făcut cel mai mult rău mânuiesc şi ei aceeaşi magie.

Înţeleg de ce îmi dispreţuieşte darul neaşteptat, dar uneori am sentimentul că mă dispreţuieşte pe mine. Şi se presupune că e cea mai bună prietenă a mea. Cum se vor simţi restul majilor când vor afla că am devenit titán?

— O să văd eu cum fac, după ce ajung pe tron.

Mă cuibăresc din nou la pieptul lui Tzain, trecându-mi degetele peste tuleiele de pe bărbia lui.

— Încerci să-mi spui ceva?

Un zâmbet ştrengăresc îmi apare pe buze.

— Cred că-ţi stă bine cu barbă. Îmi place.

Îşi trece degetul mare de-a lungul bărbiei mele, stârnind în mine un şuvoi de emoţii aproape la fel de intense ca magia mea. Îmi ţin respiraţia când îmi ridică faţa spre a lui. Însă buzele noastre nu apucă

să se atingă, fiindcă vasul trosneşte din toate încheieturile. Îşi schimbă brusc direcţia, făcându-ne să ne îndepărtăm unul de celălalt.

— Ceruri! Ce se întâmplă?

Încerc să-mi găsesc echilibrul, mă ridic în picioare şi-mi lipesc faţa de hublou. În ultimele trei săptămâni, singura privelişte pe care am văzut-o de aici a fost întinderea mării cenuşii. De data asta, în apele turcoaz văd recife de corali în culori vii.

La orizont se întinde coasta Zariei. Vase de război navighează

lângă ţărmul plin de stânci iţite din mare. Mi se pune un nod în gât când văd câţi săteni s-au adunat pe nisipul alb. Sunt sute.

Poate chiar mii.

Tzain vine în spatele meu, strecurându-şi un braţ pe după talia mea.

— Eşti pregătită.

— Nici măcar nu ştiu cu ce să mă îmbrac.

— Te pot ajuta, spune Tzain.

— Vrei să mă ajuţi să-mi aleg hainele?

Mirată, ridic din sprâncene, iar Tzain râde.

— Mi-am petrecut mult timp privindu-te, Amari. Eşti frumoasă

indiferent de ce porţi.

Simt că mă îmbujorez. Se uită la grămada de haine de pe pat.

— Dar astăzi nu este o zi potrivită pentru tunici. Te pregăteşti să

fii regina Orïshei.

Mă răsuceşte cu faţa spre armura pe care am purtat-o pe insula sacră, când am adus înapoi magia. Încă e pătată de sângele fiecărui adversar pe care l-am străpuns cu sabia mea. Sângele Tatei e vizibil în partea din faţă, mai închis la culoare, în dreptul sigiliului regal.

— Nu pot purta aşa ceva! O să-i îngrozesc.

— Tocmai asta-i ideea. Înainte, de fiecare dată când vedeam sigiliul ăsta, mi se strângea inima. Dar când îl porţi tu…

Tzain tace pentru o clipă şi faţa i se luminează într-un zâmbet dulce precum mierea.

— Când tu porţi sigiliul, nu mă tem. De fapt, chiar mă simt în siguranţă.

Îşi sprijină bărbia pe creştetul meu şi mă ia din nou de mână.

— Tu eşti regina, Amari. Oferă-le tuturor un chip nou pe care să-l asocieze cu sigiliul!

CAPITOLUL CINCI

ZÉLIE

Când rampa vasului de război coboară pe nisipul umed, poporul din Zaria nu ne întâmpină cu urale. Nimeni nu mişcă. Nici măcar nu clipesc.

Oamenii pur şi simplu ne privesc.

Nobilii s-au aliniat pe drumul ce duce către locul adunării. Ici şi colo, câte unul are păr negru cu şuviţe albe, specifice titánilor.

Kosidáni lipsiţi de magie stau adunaţi în spatele lor. Soldaţi şi ofiţeri se învârt prin mulţime. Îi zăresc pe semenii mei: stau la marginea mulţimii. Părul lor alb iese la iveală de sub glugile mari.

Încremenirea mulţimii îmi aminteşte de însemnătatea acestui moment, a acestui capitol de istorie pe care îl scriem. Nu-mi vine să

cred că, după tot ce s-a întâmplat, am reuşit să ajungem aici. Pe toţi zeii! îmi spun în gând.

Chiar se întâmplă!