Ajută-mă să organizez o adunare, iar eu îţi voi plăti dublu cât îţi datorez! Peste doar câteva zile, aurul va fi al tău.
Roën ridică gluga pelerinei sale de ploaie.
— Îţi las doar o noapte. Mâine, vasul ăsta ridică ancora. Dacă n-aţi coborât de pe el până atunci, o să ajungeţi pe mare. Şi, dragilor, nu vă
permiteţi să plătiţi preţul călătoriei.
Îi tai calea, dar asta nu-l opreşte să iasă valvârtej pe uşă. Durerea pe care încerc s-o reţin ameninţă să se dezlănţuie. Paşii lui Roën sunt înăbuşiţi de răpăitul ploii.
— N-avem nevoie de el, spune Tzain, venind lângă mine. Poţi să
iei şi singură tronul.
— N-am niciun sfanţ. Cum ar putea crede cineva că sunt îndreptăţită să revendic tronul?
Tzain tace o clipă. Se dezechilibrează când Nailah trece printre picioarele noastre. Amuşină cu nasul ei umed podeaua, căutând mai multă carne de peşte. Mă gândesc la mâncarea pe care i-a adus-o Roën şi mă uit la Zélie, dar ea scutură din cap şi zice:
— Roën deja a refuzat.
— Pentru că l-am rugat eu.
Mă năpustesc în partea cealaltă a camerei.
— L-ai convins să vină cu un echipaj pe o insulă mitică, în mijlocul mării. Tu îl poţi convinge să ne ajute să organizăm o adunare.
— Îi datorăm deja mult aur, spune ea. Ar trebui să fim mulţumiţi că plecăm din Jimeta cu capetele pe umeri.
— Fără ajutorul lui, ce variantă avem? o întreb. Dacă Lagosul a căzut când magia a revenit, înseamnă că Orïsha a rămas fără
conducător de aproape o lună. Dacă nu câştig controlul acum, nu voi putea lua tronul niciodată!
Zélie îşi freacă ceafa, trecându-şi degetele peste noile semne aurii de pe pielea ei. Simbolurile străvechi i-au apărut pe piele în timpul ritualului – fiecare linie arcuită şi fiecare punct delicat par să fi fost tatuate cu cel mai fin ac. Deşi sunt frumoase, Zélie le acoperă cu
ruşine, de parcă ar ascunde nişte cicatrici.
De parcă simpla lor vedere îi provoacă suferinţă.
Îngenunchez în faţa ei.
— Zélie, te rog! Trebuie să încercăm. Armata îi vânează pe maji…
— Nu poţi avea pretenţia să duc mereu în spate soarta poporului meu.
Răceala cu care-mi răspunde mă ia prin surprindere, dar nu renunţ.
— Atunci, fă-o pentru Baba! îi cer. Fă-o deoarece el şi-a dat viaţa pentru această cauză!
Zélie îşi încovoaie umerii şi închide ochii, trăgând adânc aer în piept. Când se ridică în picioare, simt neliniştea răscolindu-mi pieptul.
— Nu promit nimic, îmi zice.
— Fă tot ce poţi!
Îmi pun mâna peste a ei şi adaug:
— Am făcut prea multe sacrificii. Nu se poate să pierdem această
luptă.
CAPITOLUL TREI
ZÉLIE
Când cobor de pe vasul de război, alături de Nailah, constat că
ploaia de noapte din Jimeta a spălat încordarea zilei. Vânturile şuierătoare poartă cu ele mirosul plăcut de apă de mare şi de alge. În cabinele acelea strâmte n-am simţit decât miros de lemn ars şi de cenuşă. Labele musculoase ale lui Nailah lasă urme adânci în nisip.
Părăsim docurile de lemn şi pornim pe străzile întortocheate din Jimeta. Gonim împreună. Limba ei mare îi atârnă din gură. Nu-mi mai amintesc când am galopat ultima oară în aer liber, cu luna plină
deasupra noastră.
— Aşa, Nailah!
Ţin strâns frâiele. Străbatem văgăunile şi văile de pe coasta de gresie a Jimetei. Casele înghesuite printre stâncile falezei se întunecă
pe măsură ce sătenii sting felinarele, cruţând ce le-a mai rămas din preţiosul ulei. O luăm pe după un colţ. Marinarii închid lifturile de lemn care îi urcă şi îi coboară pe faleza abruptă. Fac ochii mari când observ un desen roşu pe unul dintre pereţii unei peşteri. Pigmentul stacojiu luceşte în lumina lunii, formând un I alcătuit dintr-o mulţime de puncte de mărimi diferite.
Cuvintele lui Roën încă îmi răsună în minte: Ei îşi spun Iyika. Adică
