O voce răguşită mă întâmpină când mă apropii de intrarea în ascunzătoarea unde aşteaptă echipa lui Roën. Mercenarul îşi scoate masca neagră şi îl recunosc: este Harun, mâna dreaptă a lui Roën. Îmi dau ochii peste cap. Ultima dată când mercenarul ăsta şi cu mine ne-am întâlnit, l-am trântit la pământ. Roën mi-a zis că i-am rupt

coastele. De atunci, Harun nu s-a mai apropiat de mine, dar acum pericolul îi sclipeşte în priviri.

Îşi petrece un braţ vânjos pe după gâtul meu şi întreabă:

— Ia zi, cu ce ocazie se târăşte afară din pământ viermele meu favorit?

Îi azvârl braţul la o parte şi îmi scot rapid bastonul.

— N-am chef de prostiile tale.

Îl măsor din priviri, iar el îşi dezveleşte dinţii îngălbeniţi într-un zâmbet.

— Străzile astea pot fi periculoase noaptea. Mai ales pentru un vierme ca tine.

— Mai zi-mi o dată „vierme”!

Cicatricile mă ustură din cauza insultei pe care Regele Saran mi-a crestat-o pe spate. Strâng cu putere bastonul. Apar şi mai mulţi mercenari, furişându-se din întuneric. Până să mă dezmeticesc, cinci dintre ei m-au încolţit lângă zidul peşterii.

— S-a pus o recompensă pe capul tău, vierme.

Harun înaintează. Ochii lui sclipesc la vederea noilor semne aurii de pe pielea mea.

— Am ştiut încă de la început că valorezi bani buni, dar n-aş fi bănuit cât de mult o să-ţi crească preţul.

Zâmbetul lui dispare. Cu coada ochiului, surprind străfulgerarea unei lame de cuţit.

— Fata care a readus magia e chiar în faţa ochilor noştri!

Cu fiecare ameninţare nu prea voalată a lui Harun, magia despre care vorbeşte îmi clocoteşte mai tare în sânge. Ashêul meu mocneşte aşa cum se adună fulgerele într-un nor de furtună, aşteptând să fie eliberat cu o incantaţie.

Dar, indiferent câţi mercenari apar, n-o voi elibera. Nu pot. Magia e motivul pentru care Baba nu mai există. Ar fi o trădare s-o folosesc acum…

— Ce-avem noi aici?

Roën îşi înclină capul într-o parte, apropiindu-se agale dinspre străzile din Jimeta. Când se apropie de intrarea în peşteră, o rază de lună luminează o pată de sânge întinsă de-a lungul bărbiei lui. Nu-mi dau seama dacă sângele este al lui sau nu.

Roën pare relaxat şi are un zâmbet viclean, dar ochii lui cenuşii străpung ca nişte pumnale.

— Sper că nu vă distraţi fără mine, spune el. Ştiţi amândoi cât de gelos pot fi.

Cercul mercenarilor se sparge. Căpetenia lor vine în faţă. Falca lui Harun se încleştează când Roën scoate un briceag. Îl desface şi începe să-şi cureţe unghiile.

Harun mă măsoară din cap până-n picioare, după care pleacă.

Ameninţarea lui îmi lasă un gust amar. Mercenarii îi urmează

exemplul şi dispar unul câte unul, până când Roën şi cu mine rămânem singuri.

— Mersi! îi spun.

Roën îşi pune briceagul în buzunar şi mă priveşte încruntat.

Clatină din cap şi-mi face semn să-l urmez.

— Indiferent ce vrei să-mi spui, răspunsul meu este tot „nu”

— Ascultă-mă până la capăt! stărui eu.

Roën merge repede, cu paşi mari. Fac eforturi să mă ţin după el.

Mă aştept să mă conducă în bârlogul mercenarilor; în schimb, o ia pe marginea terasei din spatele grotei. Poteca se îngustează pe măsură

ce urcăm. Roën grăbeşte mai tare pasul. Mă lipesc de peretele peşterii, căci valurile înspumate se izbesc de ţărmul abrupt, câţiva metri mai jos.

— Există un motiv pentru care m-am târât prin ploaie până la vasul ăla, îmi zice Roën. Ai uitat că echipajului meu nu-i place mutriţa ta furioasă la fel de mult cum îmi place mie.

— Despre ce vorbea Harun? îl întreb. A pus cineva recompensă pe capul meu?

— Zïtsōl, tu ai adus magia înapoi. Nu sunt puţini cei dornici să dea bani ca să pună mâna pe tine.

Ajungem la capătul terasei, iar Roën păşeşte pe o ladă mare de lemn, întărită cu plăci de fier. Îmi face semn să urc lângă el, dar ezit, cercetând din ochi mănunchiul de frânghii şi scripeţii ce agaţă

sistemul lui primitiv de un obiect nevăzut, aflat undeva sus.

— Ştii, în ţinutul meu, Zïtsōl e un cuvânt de alint. Înseamnă „cel care se teme de ceea ce nu-l poate răni”.

Îmi dau ochii peste cap şi păşesc pe scândurile scârţâitoare. Roën

zâmbeşte şi trage de frânghie. O contragreutate cade. Platforma se zdruncină şi începe să urce.

Degetele mele ţâşnesc să se prindă de marginile roase ale lăzii. De la înălţimea la care suntem, văd toate corturile noi din Jimeta. De la vasul de război până aici am numărat câteva zeci, întinse de-a lungul docului dinspre nord, dar mai sunt câteva sute în sus şi-n jos, pe ţărmul stâncos.

În depărtare, un şir lung de oameni înaintează greoi: maji cu părul alb şi kosidáni cu părul negru, îmbarcându-se pe o corabie modestă.

E greu să nu mă simt vinovată când văd cum familiile dispar sub puntea vasului. Nu-mi vine să cred că haosul creat de readucerea magiei alungă deja atâţia Orïshani din ţara lor natală.

— Nu pierde timpul uitându-te-n jos! spune Roën. Priveşte în sus!

Privesc în sus, admirând priveliştea de aici, de la treizeci de metri în aer. Buzele mi se întredeschid de uimire. De la înălţimea asta, stâncile semeţe din Jimeta sunt nişte siluete avântate spre cer. Stele strălucitoare împodobesc cerul, asemenea unor diamante cusute pe pânza nopţii. Aş vrea ca Baba să fie încă în viaţă. I-a plăcut întotdeauna să privească stelele.

Mă uit din nou la oamenii de jos. Mai că-mi doresc să urc şi eu împreună cu ei la bordul unei corăbii. Cum ar fi să navighezi spre un tărâm ce promite pace? Cum ar fi să locuieşti într-un ţinut în care majii nu-ţi sunt duşmani? Dacă aş putea lăsa totul în urmă, m-ar mai durea atât de tare de fiecare dată când respir?

— Crezi c-o să le fie mai bine acolo, dincolo de mare? îl întreb.

— Mă îndoiesc, spune Roën. Dacă eşti slab, nu prea contează unde te afli.

Hăul săpat de vinovăţie în pieptul meu îmi zdrobeşte mica fantezie. Dar acelaşi gol se transformă într-un frison de emoţie când Roën îşi strecoară un braţ pe după talia mea.