— Eşti gata? întreabă Tzain.

Fac semn din cap că da, deşi nu-i adevărat. Nu sunt deloc pregătită.

De data aceasta, când fratele meu loveşte cremenea, aplec torţa spre frânghie. Se aprinde imediat. Focul se întinde cu repeziciune de-a lungul frânghiei îmbibate cu untdelemn, gonind spre sicriul lui Baba. Mâna mi se încleştează pe piept în momentul în care lemnul e cuprins de flăcări. Vâlvătăi roşii şi portocalii se profilează pe orizontul cenuşiu.

Tzain îşi înclină capul, şoptind jurământul sacru:

— Títí di òdi kejì.

Strâng din dinţi şi repet:

— Títí di òdi kejì.

Până când ne vom revedea, pe partea cealaltă.

Faptul că rostesc jurământul sacru cu voce tare mă duce cu gândul înapoi la funeraliile Mamei. La momentul în care am văzut cum corpul ei neînsufleţit e cuprins de flăcări. Când se încheie rugăciunea, mă gândesc la toţi cei care se odihnesc împreună cu ea, în alâfia. Toţi cei care au murit ca să putem aduce magia înapoi.

Mă gândesc la Lekan, înţeleptul sêntaro care s-a sacrificat pentru a-mi redeştepta harul. La prietenii mei, Zulaikha şi Salim, ucişi când monarhia ne-a atacat în timpul serbării noastre.

La Mama Agba, Clarvăzătoarea care şi-a petrecut toată viaţa protejându-ne pe mine şi pe ceilalţi divineri din Ilorin.

La Inan, prinţul pe care am crezut că-l iubesc.

Títí di òdi kejì, le spun în gând spiritelor lor. O aducere-aminte că

trebuie să continuăm.

Lupta noastră nu s-a încheiat.

Mai degrabă abia a început.

CAPITOLUL DOI

AMARI

Tata spunea adesea că Orïsha vine înainte de oricine.

Fie el om.

Fie el rege.

Erau cuvintele cu care obişnuia să-şi justifice orice acţiune. Cele cu care scuza totul.

În vreme ce flăcările de pe sicriul lui Baba ard sub ochii mei, simt cum sabia cu care am străpuns pieptul tatălui meu îmi atârnă greu la cingătoare. Trupul lui Saran nu a fost recuperat de pe insula templului.

Chiar dacă aş fi vrut să-l îngrop, nu aş fi avut cum.

— Ar trebui să plecăm, spune Tzain. Mesajul mamei tale va sosi curând.

Merg cu câţiva paşi în urma lui şi a lui Zélie. Părăsim ţărmul şi urcăm pe corabia de război pe care am furat-o ca să ajungem pe insula templului. Corabia de fier ne-a fost casă de când am readus magia, în urmă cu câteva săptămâni. Cu toate acestea, leopanarii de zăpadă gravaţi de-a lungul pereţilor încă îmi stârnesc neliniştea. Ori de câte ori trec pe lângă fostul sigiliu al Tatălui meu, nu ştiu dacă să

plâng sau să urlu. Nu ştiu dacă am voie să simt ceva.

— Îmbarcarea!

Arunc o privire în urmă când aud strigătul căpitanului. Mai multe familii se aşază la rând pe chei, plătind cu monede de aur ca să se îmbarce pe un vas mic de mercenari.

Trupurile se înghesuie sub puntea ruginită, ca să fugă peste graniţele Orïshei şi să caute pacea dincolo de apele străine. Vederea fiecărui chip posomorât îmi înfige încă un ghimpe de vinovăţie în inimă. În timp ce eu îmi oblojesc rănile, întregul regat suferă încă din cauza celor pricinuite de Tata.

Nu mai e timp să mă ascund. Trebuie să-mi ocup locul pe tronul Orïshei. Sunt singura care poate aduce o epocă a păcii; regina care poate repara tot ce a distrus tatăl meu.

Convingerea asta îmi încălzeşte sufletul. Mă alătur celorlalţi, în cabina rece a căpitanului. Este printre puţinele încăperi din corabia asta în care nu există majacite – acel minereu special cu care monarhia îi ardea pe maji, ca să le neutralizeze puterile. Orice obiect plăcut care a existat în cabină a fost luat şi vândut, ca să putem supravieţui.

Tzain stă pe patul din scânduri goale, râcâind ultimele boabe de orez dintr-o cană de metal. Zélie se odihneşte pe podea, pe jumătate ascunsă în blana aurie a leonarei sale. Animalul de călărie enorm stă

întins în poala lui Zélie, ridicându-şi capul ca să lingă lacrimile care curg din ochii ei argintii. Mă forţez să-mi întorc privirea. Iau mica mea raţie de orez.

— Poftim!

Îi întind lui Tzain cana mea.

— Eşti sigură că vrei să mi-o dai?

— Sunt prea încordată ca să mănânc, îi răspund. Probabil c-aş

vomita tot.

N-a trecut decât jumătate de lună de când i-am trimis vorbă

Mamei, în Lagos, dar parcă aştept de-o veşnicie să-mi răspundă. Cu sprijin din partea ei, pot urca pe tronul din Orïsha. Aş putea, în sfârşit, să îndrept greşelile Tatei. Împreună, putem crea o ţară în care majii n-ar mai fi nevoiţi să trăiască cu frică. Am putea să unim acest regat şi să eliminăm neînţelegerile care năpăstuiesc Orïsha de secole.

— Nu te îngrijora! zice Tzain şi mă strânge de umăr. Indiferent ce-o să spună soră-mea, o să găsim noi o cale.

Apoi se duce să vadă ce face Zélie, iar eu simt că mi se strânge inima. Îi pizmuiesc pentru legătura pe care încă o au. Au trecut numai trei săptămâni de când sabia Tatei l-a străpuns pe fratele meu, şi deja încep să uit furia din glasul lui Inan. Dar de fiecare dată când îmi aduc aminte, trebuie să scrâşnesc din dinţi ca să-mi înăbuş

suferinţa. Poate că, atunci când Mama şi cu mine o să fim din nou împreună, golul care s-a căscat în inima mea va începe să se vindece.

— Vine cineva!

Zélie arată cu degetul silueta care se mişcă pe culoarul întunecos al vasului de război. Mă crispez când uşa veche se deschide cu un scârţâit. Apare mesagerul nostru. Roën îşi scutură stropii de ploaie

din părul negru, ale cărui şuviţe mătăsoase îi încadrează maxilarul puternic conturat. Datorită pielii sale de culoarea nisipului din deşert şi a ochilor în formă de lacrimă, mercenarul arată ca şi cum ar fi din altă lume, atunci când se află într-o încăpere plină de orïshani.

— Nailah?

Urechile leonarei se ciulesc când Roën îngenunchează şi scoate un pachet mare din sacul său. Nailah mai că-l doboară pe Roën.

Mesagerul desface pachetul, scoţând la iveală o mulţime de peşti scânteietori. Mă uimeşte să văd un zâmbet înfiripându-se pe buzele lui Zélie.