Încearcă din răsputeri s-o aprindă din nou, dar făclia nu vrea să ia foc. Tzain azvârle lemnul nefolositor în nisip, iar eu tresar.
— Şi acum ce facem?
Îmi las capul în pământ. Aş vrea să am un răspuns. Din pricina haosului care domneşte în regat, ar dura săptămâni întregi să facem rost de alt ulei. Din cauza răzmeriţelor şi a lipsei de alimente, e destul de greu să faci rost până şi de o amărâtă de pungă cu orez.
Sentimentul de vină mă strânge ca în capcană, ţinându-mă
prizonieră în mormântul greşelilor mele. Poate e un semn că nu merit să-l înmormântez pe Baba.
Mai ales fiindcă din cauza mea a murit.
— Îmi pare rău, oftează Tzain, apoi se ciupeşte de puntea nasului.
— Nu trebuie să-ţi pară rău, îi zic, iar în gât mi se pune un nod. E
numai vina mea.
— Zél…
— Dacă n-aş fi pus mâna pe pergamentul acela… dacă nu aş fi aflat niciodată despre ritual…
— Nu eşti tu de vină, spune Tzain. Baba şi-a dat viaţa ca tu să poţi readuce magia.
Tocmai asta-i problema. Îmi cuprind trupul cu braţele. Voiam să
readuc magia ca să-l protejez pe Baba. Şi totuşi n-am făcut decât să-l trimit mai repede la moarte. La ce bun aceste puteri, dacă nu-i pot proteja pe cei pe care-i iubesc?
La ce foloseşte magia, dacă nu-l pot aduce pe Baba înapoi la viaţă?
— Dacă nu încetezi să te învinovăţeşti acum, n-o să te mai opreşti.
Am nevoie să te opreşti.
Tzain mă prinde de umeri. În privirea lui regăsesc ochii tatălui meu; ochi care iartă chiar şi atunci când nu ar trebui s-o facă. Numai noi doi am mai rămas. Nu ne avem decât unul pe celălalt.
Oftez şi îmi şterg lacrimile, iar Tzain mă ia în braţe. Chiar dacă e ud până la piele, îmbrăţişarea lui e caldă. Îşi trece degetele în sus şi în jos pe spatele meu, aşa cum făcea şi Baba când mă ţinea în braţele lui.
Mă uit la sicriul lui Baba. Pluteşte pe mare, aşteptând un foc care n-o să vină niciodată.
— Dacă nu-l putem arde…
— Staţi puţin! strigă Amari din spate.
Aleargă spre noi, pe platforma de fier a corabiei de război care ne-a fost casă încă de la ritualul sacru. Tunica ei albă, udă leoarcă nici nu se compară cu rochiile şi turbanele împodobite cu pietre scumpe, pe care le purta pe vremea când era prinţesa Orïshei. Ţesătura s-a lipit de pielea ei de culoarea lemnului de stejar. Ajunge lângă noi, la valurile zbuciumate.
— Poftim!
Amari îi întinde lui Tzain o torţă ruginită, luată din cabina căpitanului, şi un borcan cu untdelemn proaspăt, luat din raţia ei modestă.
— Şi corabia? se încruntă Tzain.
— Vom supravieţui.
Amari îmi întinde torţa. Privirea mea poposeşte pe şuviţa de păr alb, pe care ploaia a lipit-o de obrazul ei. Şuviţa asta a apărut de curând. E un semn al noii magii ce-i sălăşluieşte în sânge. O amintire cruntă a faptului că acum sute de nobili din Orïsha au şi ei şuviţe şi magie ca ale ei.
Îmi întorc privirea, ca Amari să nu-mi vadă durerea. Mi se strânge inima din cauza amintirii ritualului care i-a dat lui Amari darul ei şi a
băiatului care mi-a frânt inima.
— Eşti gata? întreabă Tzain.
Fac semn din cap că da, deşi nu-i adevărat. Nu sunt deloc pregătită.
De data aceasta, când fratele meu loveşte cremenea, aplec torţa spre frânghie. Se aprinde imediat. Focul se întinde cu repeziciune de-a lungul frânghiei îmbibate cu untdelemn, gonind spre sicriul lui Baba. Mâna mi se încleştează pe piept în momentul în care lemnul e cuprins de flăcări. Vâlvătăi roşii şi portocalii se profilează pe orizontul cenuşiu.
Tzain îşi înclină capul, şoptind jurământul sacru:
— Títí di òdi kejì.
Strâng din dinţi şi repet:
— Títí di òdi kejì.
Până când ne vom revedea, pe partea cealaltă.
Faptul că rostesc jurământul sacru cu voce tare mă duce cu gândul înapoi la funeraliile Mamei. La momentul în care am văzut cum corpul ei neînsufleţit e cuprins de flăcări. Când se încheie rugăciunea, mă gândesc la toţi cei care se odihnesc împreună cu ea, în alâfia. Toţi cei care au murit ca să putem aduce magia înapoi.
Mă gândesc la Lekan, înţeleptul sêntaro care s-a sacrificat pentru a-mi redeştepta harul. La prietenii mei, Zulaikha şi Salim, ucişi când monarhia ne-a atacat în timpul serbării noastre.
