Încerc să nu mă gândesc la el.
Dar, când o fac, aud valurile.
Baba era cu mine când le-am auzit pentru prima oară.
Când le-am simţit prima oară.
Mi-ajungeau la urechi ca un cântec de leagăn care ne ademenea, de pe poteca din pădure, spre mare. Briza îmi zburlea buclele rebele.
Razele de soare se revărsau printre frunzele tot mai rărite.
Nu ştiam ce aveam să găsim, nici cu ce vrajă stranie avea să ne stăpânească acel cântec de leagăn. Ştiam doar că trebuia să ajung la el. De parcă marea avea o bucată ce lipsea din sufletul meu.
Când am văzut-o, în cele din urmă, mâna mea micuţă a alunecat dintr-a lui Baba. Am rămas cu gura căscată de uimire. În apa aceea era magie.
Prima magie pe care o simţeam de când oamenii regelui o uciseseră pe Mama.
— Zélie rora o! a strigat Baba, când m-am îndreptat spre valuri.
Am tresărit când spuma mării mi-a udat degetele de la picioare.
Lacurile din Ibadan erau întotdeauna foarte reci. Dar apa aceasta era caldă ca aroma orezului gătit de Mama. Caldă ca lumina zâmbetului ei. Baba m-a urmat în apă şi şi-a ridicat chipul spre cer.
Ca şi cum ar fi vrut să soarbă lumina soarelui.
M-a luat de mână. Şi-a împletit degetele bandajate cu ale mele şi s-a uitat în ochii mei. Atunci am ştiut că, deşi Mama nu mai era, încă
ne aveam unul pe celălalt.
Puteam supravieţui.
Dar acum…
Deschid ochii şi privesc cerul rece şi plumburiu; privesc marea care vuieşte, izbindu-se de faleza abruptă din Jimeta. Nu pot să rămân în trecut.
Nu-l pot păstra viu pe tatăl meu.
Ritualul care l-a costat viaţa pe Baba mă bântuie acum, când mă
pregătesc să-l dau odihnei. Inima mi-e grea din pricina durerii pe care a trebuit s-o îndur, din pricina atâtor sacrificii pe care le-am făcut ca să aduc magia înapoi.
— E în regulă, îmi zice Tzain.
Fratele meu mai mare e lângă mine şi îmi întinde mâna. Un început de barbă îi acoperă pielea cafenie, ascunzând privirilor cât de încleştată îi este falca.
Îmi strânge mâna într-a lui. Burniţa de adineauri se transformă în ploaie torenţială. Ne îngheaţă până la oase. Parcă nici măcar zeii nu se pot stăpâni să jelească.
Îmi pare rău, rostesc în gând către spiritul lui Baba, şi aş vrea să-i pot spune aceste cuvinte în faţă. În timp ce tragem de frânghia ce ţine fixat sicriul pe coasta abruptă a Jimetei, mă întreb de ce am crezut că, dacă am condus un părinte pe ultimul drum, îmi va fi mai uşor s-o fac şi cu al doilea. Mâinile încă îmi tremură din cauza atâtor lucruri ce au rămas nespuse. Gâtlejul îmi arde. Mă chinui să-mi topesc jelania în lacrimi tăcute. Încerc să ţin totul în mine. Mă întind după ultimul nostru borcan cu untdelemn pentru funeralii.
— Fii atentă! mă apostrofează Tzain, când tremurul mâinii mele face să se reverse câţiva stropi de untdelemn peste buza borcanului.
După ce trei săptămâni am făcut tot felul de trocuri ca să obţinem destul ulei să ungem sicriul lui Baba, lichidul unduios pare mai preţios decât aurul. Mirosul lui pătrunzător îmi înţeapă nările când torn ultimele picături peste facla funerară. Tzain loveşte cremenea.
Lacrimile şiroiesc pe obrazul lui. Fără să mai stau pe gânduri, pregătesc cuvintele din ìbùkún, o binecuvântare specială pe care un Secerător trebuie să le-o dea celor morţi.
— De la zei primim darul vieţii, spun şoptit, în yoruba. Zeilor trebuie să le înapoiem acest dar.
Incantaţia sună ciudat când o rostesc eu. Până acum câteva săptămâni, de mai bine de unsprezece ani niciun Secerător nu a posedat magia necesară pentru a îndeplini un ìbùkún.
— Béèni ààye tàbí ikú kò le yà wá. Béèni ayé tàbí òrun kò le sin wánítorí èyin lè ngbé inú ù mi. Èyin la ó máa rí…
În clipa în care magia prinde viaţă sub pielea mea, nu-mi mai găsesc vocea. În jurul mâinilor mele luminează purpuriu ashêul –
puterea divină care întreţine darurile noastre sacre. Nu i-am mai simţit căldura de când am săvârşit ritualul care a readus magia în Orïsha. De când spiritul lui Baba mi-a gonit prin vene. Mă
împleticesc înapoi. Magia clocoteşte în mine. Îmi amorţesc picioarele.
Magia mă încătuşează de trecutul meu şi mă trage în adâncuri, indiferent cât de tare mă opun…
— Nu!
Strigătul reverberează prin locul ritualului. Trupul meu se izbeşte depodeaua din piatră. Se aude o bufnitură – Baba s-a prăbuşit şi el,ţeapăn ca lemnul.
Fac o mişcare ca să-l protejez, dar văd că ochii lui au rămas largdeschişi. Are o privire sticloasă. O săgeată i s-a înfipt în piept. Sângeleîi îmbibă tunica sfâşiată…
— Zél, ai grijă!
Tzain se repede, încercând să prindă făclia care stă să-mi cadă din mână. E rapid, dar nu suficient de rapid. Flacăra se stinge în momentul în care făclia cade în valurile ce se izbesc de ţărm.
