pregătesc să-l dau odihnei. Inima mi-e grea din pricina durerii pe care a trebuit s-o îndur, din pricina atâtor sacrificii pe care le-am făcut ca să aduc magia înapoi.

— E în regulă, îmi zice Tzain.

Fratele meu mai mare e lângă mine şi îmi întinde mâna. Un început de barbă îi acoperă pielea cafenie, ascunzând privirilor cât de încleştată îi este falca.

Îmi strânge mâna într-a lui. Burniţa de adineauri se transformă în ploaie torenţială. Ne îngheaţă până la oase. Parcă nici măcar zeii nu se pot stăpâni să jelească.

Îmi pare rău, rostesc în gând către spiritul lui Baba, şi aş vrea să-i pot spune aceste cuvinte în faţă. În timp ce tragem de frânghia ce ţine fixat sicriul pe coasta abruptă a Jimetei, mă întreb de ce am crezut că, dacă am condus un părinte pe ultimul drum, îmi va fi mai uşor s-o fac şi cu al doilea. Mâinile încă îmi tremură din cauza atâtor lucruri ce au rămas nespuse. Gâtlejul îmi arde. Mă chinui să-mi topesc jelania în lacrimi tăcute. Încerc să ţin totul în mine. Mă întind după ultimul nostru borcan cu untdelemn pentru funeralii.

— Fii atentă! mă apostrofează Tzain, când tremurul mâinii mele face să se reverse câţiva stropi de untdelemn peste buza borcanului.

După ce trei săptămâni am făcut tot felul de trocuri ca să obţinem destul ulei să ungem sicriul lui Baba, lichidul unduios pare mai preţios decât aurul. Mirosul lui pătrunzător îmi înţeapă nările când torn ultimele picături peste facla funerară. Tzain loveşte cremenea.

Lacrimile şiroiesc pe obrazul lui. Fără să mai stau pe gânduri, pregătesc cuvintele din ìbùkún, o binecuvântare specială pe care un Secerător trebuie să le-o dea celor morţi.

— De la zei primim darul vieţii, spun şoptit, în yoruba. Zeilor trebuie să le înapoiem acest dar.

Incantaţia sună ciudat când o rostesc eu. Până acum câteva săptămâni, de mai bine de unsprezece ani niciun Secerător nu a posedat magia necesară pentru a îndeplini un ìbùkún.

— Béèni ààye tàbí ikú kò le yà wá. Béèni ayé tàbí òrun kò le sin wánítorí èyin lè ngbé inú ù mi. Èyin la ó máa rí…

În clipa în care magia prinde viaţă sub pielea mea, nu-mi mai găsesc vocea. În jurul mâinilor mele luminează purpuriu ashêul –

puterea divină care întreţine darurile noastre sacre. Nu i-am mai simţit căldura de când am săvârşit ritualul care a readus magia în Orïsha. De când spiritul lui Baba mi-a gonit prin vene. Mă

împleticesc înapoi. Magia clocoteşte în mine. Îmi amorţesc picioarele.

Magia mă încătuşează de trecutul meu şi mă trage în adâncuri, indiferent cât de tare mă opun…

— Nu!

Strigătul reverberează prin locul ritualului. Trupul meu se izbeşte depodeaua din piatră. Se aude o bufnitură – Baba s-a prăbuşit şi el,ţeapăn ca lemnul.

Fac o mişcare ca să-l protejez, dar văd că ochii lui au rămas largdeschişi. Are o privire sticloasă. O săgeată i s-a înfipt în piept. Sângeleîi îmbibă tunica sfâşiată…

— Zél, ai grijă!

Tzain se repede, încercând să prindă făclia care stă să-mi cadă din mână. E rapid, dar nu suficient de rapid. Flacăra se stinge în momentul în care făclia cade în valurile ce se izbesc de ţărm.

Încearcă din răsputeri s-o aprindă din nou, dar făclia nu vrea să ia foc. Tzain azvârle lemnul nefolositor în nisip, iar eu tresar.

— Şi acum ce facem?

Îmi las capul în pământ. Aş vrea să am un răspuns. Din pricina haosului care domneşte în regat, ar dura săptămâni întregi să facem rost de alt ulei. Din cauza răzmeriţelor şi a lipsei de alimente, e destul de greu să faci rost până şi de o amărâtă de pungă cu orez.

Sentimentul de vină mă strânge ca în capcană, ţinându-mă

prizonieră în mormântul greşelilor mele. Poate e un semn că nu merit să-l înmormântez pe Baba.

Mai ales fiindcă din cauza mea a murit.

— Îmi pare rău, oftează Tzain, apoi se ciupeşte de puntea nasului.

— Nu trebuie să-ţi pară rău, îi zic, iar în gât mi se pune un nod. E

numai vina mea.

— Zél…

— Dacă n-aş fi pus mâna pe pergamentul acela… dacă nu aş fi aflat niciodată despre ritual…

— Nu eşti tu de vină, spune Tzain. Baba şi-a dat viaţa ca tu să poţi readuce magia.

Tocmai asta-i problema. Îmi cuprind trupul cu braţele. Voiam să

readuc magia ca să-l protejez pe Baba. Şi totuşi n-am făcut decât să-l trimit mai repede la moarte. La ce bun aceste puteri, dacă nu-i pot proteja pe cei pe care-i iubesc?

La ce foloseşte magia, dacă nu-l pot aduce pe Baba înapoi la viaţă?

— Dacă nu încetezi să te învinovăţeşti acum, n-o să te mai opreşti.

Am nevoie să te opreşti.

Tzain mă prinde de umeri. În privirea lui regăsesc ochii tatălui meu; ochi care iartă chiar şi atunci când nu ar trebui s-o facă. Numai noi doi am mai rămas. Nu ne avem decât unul pe celălalt.

Oftez şi îmi şterg lacrimile, iar Tzain mă ia în braţe. Chiar dacă e ud până la piele, îmbrăţişarea lui e caldă. Îşi trece degetele în sus şi în jos pe spatele meu, aşa cum făcea şi Baba când mă ţinea în braţele lui.

Mă uit la sicriul lui Baba. Pluteşte pe mare, aşteptând un foc care n-o să vină niciodată.

— Dacă nu-l putem arde…

— Staţi puţin! strigă Amari din spate.

Aleargă spre noi, pe platforma de fier a corabiei de război care ne-a fost casă încă de la ritualul sacru. Tunica ei albă, udă leoarcă nici nu se compară cu rochiile şi turbanele împodobite cu pietre scumpe, pe care le purta pe vremea când era prinţesa Orïshei. Ţesătura s-a lipit de pielea ei de culoarea lemnului de stejar. Ajunge lângă noi, la valurile zbuciumate.

— Poftim!

Amari îi întinde lui Tzain o torţă ruginită, luată din cabina căpitanului, şi un borcan cu untdelemn proaspăt, luat din raţia ei modestă.

— Şi corabia? se încruntă Tzain.

— Vom supravieţui.

Amari îmi întinde torţa. Privirea mea poposeşte pe şuviţa de păr alb, pe care ploaia a lipit-o de obrazul ei. Şuviţa asta a apărut de curând. E un semn al noii magii ce-i sălăşluieşte în sânge. O amintire cruntă a faptului că acum sute de nobili din Orïsha au şi ei şuviţe şi magie ca ale ei.

Îmi întorc privirea, ca Amari să nu-mi vadă durerea. Mi se strânge inima din cauza amintirii ritualului care i-a dat lui Amari darul ei şi a

băiatului care mi-a frânt inima.