— Pentru că l-am rugat eu.

Mă năpustesc în partea cealaltă a camerei.

— L-ai convins să vină cu un echipaj pe o insulă mitică, în mijlocul mării. Tu îl poţi convinge să ne ajute să organizăm o adunare.

— Îi datorăm deja mult aur, spune ea. Ar trebui să fim mulţumiţi că plecăm din Jimeta cu capetele pe umeri.

— Fără ajutorul lui, ce variantă avem? o întreb. Dacă Lagosul a căzut când magia a revenit, înseamnă că Orïsha a rămas fără

conducător de aproape o lună. Dacă nu câştig controlul acum, nu voi putea lua tronul niciodată!

Zélie îşi freacă ceafa, trecându-şi degetele peste noile semne aurii de pe pielea ei. Simbolurile străvechi i-au apărut pe piele în timpul ritualului – fiecare linie arcuită şi fiecare punct delicat par să fi fost tatuate cu cel mai fin ac. Deşi sunt frumoase, Zélie le acoperă cu

ruşine, de parcă ar ascunde nişte cicatrici.

De parcă simpla lor vedere îi provoacă suferinţă.

Îngenunchez în faţa ei.

— Zélie, te rog! Trebuie să încercăm. Armata îi vânează pe maji…

— Nu poţi avea pretenţia să duc mereu în spate soarta poporului meu.

Răceala cu care-mi răspunde mă ia prin surprindere, dar nu renunţ.

— Atunci, fă-o pentru Baba! îi cer. Fă-o deoarece el şi-a dat viaţa pentru această cauză!

Zélie îşi încovoaie umerii şi închide ochii, trăgând adânc aer în piept. Când se ridică în picioare, simt neliniştea răscolindu-mi pieptul.

— Nu promit nimic, îmi zice.

— Fă tot ce poţi!

Îmi pun mâna peste a ei şi adaug:

— Am făcut prea multe sacrificii. Nu se poate să pierdem această

luptă.

CAPITOLUL TREI

ZÉLIE

Când cobor de pe vasul de război, alături de Nailah, constat că

ploaia de noapte din Jimeta a spălat încordarea zilei. Vânturile şuierătoare poartă cu ele mirosul plăcut de apă de mare şi de alge. În cabinele acelea strâmte n-am simţit decât miros de lemn ars şi de cenuşă. Labele musculoase ale lui Nailah lasă urme adânci în nisip.

Părăsim docurile de lemn şi pornim pe străzile întortocheate din Jimeta. Gonim împreună. Limba ei mare îi atârnă din gură. Nu-mi mai amintesc când am galopat ultima oară în aer liber, cu luna plină

deasupra noastră.

— Aşa, Nailah!

Ţin strâns frâiele. Străbatem văgăunile şi văile de pe coasta de gresie a Jimetei. Casele înghesuite printre stâncile falezei se întunecă

pe măsură ce sătenii sting felinarele, cruţând ce le-a mai rămas din preţiosul ulei. O luăm pe după un colţ. Marinarii închid lifturile de lemn care îi urcă şi îi coboară pe faleza abruptă. Fac ochii mari când observ un desen roşu pe unul dintre pereţii unei peşteri. Pigmentul stacojiu luceşte în lumina lunii, formând un I alcătuit dintr-o mulţime de puncte de mărimi diferite.

Cuvintele lui Roën încă îmi răsună în minte: Ei îşi spun Iyika. Adică

Revoluţia. Majii au luat cu asalt Lagosul când le-au revenit puterile. Se zvoneşte că au ajuns până la palat.

Trag de frâiele lui Nailah, imaginându-mi majii care ar fi putut picta aşa ceva. Din spusele lui Roën, Iyika nu par a fi un grup de rebeli.

Par a fi o adevărată armată.

Mă apropii de un pâlc de corturi prăpădite.

— Mama, uite!

O fetiţă iese în stradă. Strânge la piept o păpuşă neagră de porţelan. Faţa pictată şi rochia de mătase a păpuşii sunt singurele indicii că fetiţa e de obârşie nobilă. Copilul este doar unul dintre noii locuitori ce umplu străzile tot mai înguste din Jimeta. Potecile de

pământ sunt din ce în ce mai înghesuite, din cauza şirurilor de corturi ridicate pe marginea drumului. Fetiţa înaintează în ploaie, iar eu mă întreb ce fel de viaţă aleasă a dus înainte de toate acestea. Oare din calea cărei nenorociri a trebuit să fugă, de-a ajuns aici?

— N-am văzut niciodată o leonară, spune copila.

Întinde mâna micuţă spre coarnele imense ale lui Nailah. Zâmbesc când zăresc sclipirea din privirea fetiţei, dar când se apropie, observ şuviţa albă din părul ei.

Alt titán.

Ranchiuna învie în mine. Potrivit spuselor lui Roën, aproape o optime din populaţie are acum magie. Dintre aceştia, aproape o treime deţine magia titánilor.

Titánii sunt însemnaţi cu şuviţe albe. Au apărut în rândul nobililor şi al armatei după ritual, manifestând o magie asemănătoare cu cea a unuia dintre cele zece clanuri de maji. Dar, spre deosebire de ale noastre, puterile lor nu au nevoie de incantaţii ca să iasă la iveală. La fel ca în cazul lui Inan, abilităţile lor naturale sunt foarte intense.

Ştiu că magia deşteptată în ei este rezultatul unei greşeli pe care am făcut-o în timpul ritualului şi mereu mi se pune un nod în gât când îi văd.

E greu să le văd şuviţele albe fără să-l văd pe el.

— Likka!

Mama fetei aleargă în ploaie, trăgându-şi pe cap un şal gros, galben. O prinde pe fiica ei de încheietura mâinii. Se încordează când îmi zăreşte părul alb.

Da, fiica ei are magie, dar, într-un fel, mama acestei copile mă

detestă pentru magia mea.

Cu un pocnet scurt din limbă, o îndemn pe Nailah să meargă mai departe. Descalec când ajung la capătul potecii, în faţa ascunzătorii lui Roën.

— Să vezi şi să nu crezi!