Revoluţia. Majii au luat cu asalt Lagosul când le-au revenit puterile. Se zvoneşte că au ajuns până la palat.
Trag de frâiele lui Nailah, imaginându-mi majii care ar fi putut picta aşa ceva. Din spusele lui Roën, Iyika nu par a fi un grup de rebeli.
Par a fi o adevărată armată.
Mă apropii de un pâlc de corturi prăpădite.
— Mama, uite!
O fetiţă iese în stradă. Strânge la piept o păpuşă neagră de porţelan. Faţa pictată şi rochia de mătase a păpuşii sunt singurele indicii că fetiţa e de obârşie nobilă. Copilul este doar unul dintre noii locuitori ce umplu străzile tot mai înguste din Jimeta. Potecile de
pământ sunt din ce în ce mai înghesuite, din cauza şirurilor de corturi ridicate pe marginea drumului. Fetiţa înaintează în ploaie, iar eu mă întreb ce fel de viaţă aleasă a dus înainte de toate acestea. Oare din calea cărei nenorociri a trebuit să fugă, de-a ajuns aici?
— N-am văzut niciodată o leonară, spune copila.
Întinde mâna micuţă spre coarnele imense ale lui Nailah. Zâmbesc când zăresc sclipirea din privirea fetiţei, dar când se apropie, observ şuviţa albă din părul ei.
Alt titán.
Ranchiuna învie în mine. Potrivit spuselor lui Roën, aproape o optime din populaţie are acum magie. Dintre aceştia, aproape o treime deţine magia titánilor.
Titánii sunt însemnaţi cu şuviţe albe. Au apărut în rândul nobililor şi al armatei după ritual, manifestând o magie asemănătoare cu cea a unuia dintre cele zece clanuri de maji. Dar, spre deosebire de ale noastre, puterile lor nu au nevoie de incantaţii ca să iasă la iveală. La fel ca în cazul lui Inan, abilităţile lor naturale sunt foarte intense.
Ştiu că magia deşteptată în ei este rezultatul unei greşeli pe care am făcut-o în timpul ritualului şi mereu mi se pune un nod în gât când îi văd.
E greu să le văd şuviţele albe fără să-l văd pe el.
— Likka!
Mama fetei aleargă în ploaie, trăgându-şi pe cap un şal gros, galben. O prinde pe fiica ei de încheietura mâinii. Se încordează când îmi zăreşte părul alb.
Da, fiica ei are magie, dar, într-un fel, mama acestei copile mă
detestă pentru magia mea.
Cu un pocnet scurt din limbă, o îndemn pe Nailah să meargă mai departe. Descalec când ajung la capătul potecii, în faţa ascunzătorii lui Roën.
— Să vezi şi să nu crezi!
O voce răguşită mă întâmpină când mă apropii de intrarea în ascunzătoarea unde aşteaptă echipa lui Roën. Mercenarul îşi scoate masca neagră şi îl recunosc: este Harun, mâna dreaptă a lui Roën. Îmi dau ochii peste cap. Ultima dată când mercenarul ăsta şi cu mine ne-am întâlnit, l-am trântit la pământ. Roën mi-a zis că i-am rupt
coastele. De atunci, Harun nu s-a mai apropiat de mine, dar acum pericolul îi sclipeşte în priviri.
Îşi petrece un braţ vânjos pe după gâtul meu şi întreabă:
— Ia zi, cu ce ocazie se târăşte afară din pământ viermele meu favorit?
Îi azvârl braţul la o parte şi îmi scot rapid bastonul.
— N-am chef de prostiile tale.
Îl măsor din priviri, iar el îşi dezveleşte dinţii îngălbeniţi într-un zâmbet.
— Străzile astea pot fi periculoase noaptea. Mai ales pentru un vierme ca tine.
— Mai zi-mi o dată „vierme”!
Cicatricile mă ustură din cauza insultei pe care Regele Saran mi-a crestat-o pe spate. Strâng cu putere bastonul. Apar şi mai mulţi mercenari, furişându-se din întuneric. Până să mă dezmeticesc, cinci dintre ei m-au încolţit lângă zidul peşterii.
— S-a pus o recompensă pe capul tău, vierme.
Harun înaintează. Ochii lui sclipesc la vederea noilor semne aurii de pe pielea mea.
— Am ştiut încă de la început că valorezi bani buni, dar n-aş fi bănuit cât de mult o să-ţi crească preţul.
Zâmbetul lui dispare. Cu coada ochiului, surprind străfulgerarea unei lame de cuţit.
— Fata care a readus magia e chiar în faţa ochilor noştri!
Cu fiecare ameninţare nu prea voalată a lui Harun, magia despre care vorbeşte îmi clocoteşte mai tare în sânge. Ashêul meu mocneşte aşa cum se adună fulgerele într-un nor de furtună, aşteptând să fie eliberat cu o incantaţie.
Dar, indiferent câţi mercenari apar, n-o voi elibera. Nu pot. Magia e motivul pentru care Baba nu mai există. Ar fi o trădare s-o folosesc acum…
— Ce-avem noi aici?
Roën îşi înclină capul într-o parte, apropiindu-se agale dinspre străzile din Jimeta. Când se apropie de intrarea în peşteră, o rază de lună luminează o pată de sânge întinsă de-a lungul bărbiei lui. Nu-mi dau seama dacă sângele este al lui sau nu.
Roën pare relaxat şi are un zâmbet viclean, dar ochii lui cenuşii străpung ca nişte pumnale.
