— Mulţumesc! spune ea în şoaptă.

Roën dă din cap, nedezlipindu-şi privirea de a ei. Trebuie să-mi dreg glasul ca el să se ridice şi să se întoarcă spre mine.

— Să auzim! oftez eu. Ce-a spus?

Roën îşi împinge limba în obraz şi îşi pleacă privirea.

— A fost un atac. Niciun mesaj n-a intrat şi n-a ieşit din capitală.

Simt o strângere de inimă la gândul că Mama a trebuit să se ascundă în palat.

— Un atac? îngaim. Cum s-a întâmplat? Când? De ce?

— Ei îşi spun Iyika, explică Roën. Adică Revoluţia. Majii au luat cu asalt Lagosul când le-au revenit puterile. Se zvoneşte că au ajuns până

la palat.

Mă sprijin de perete şi mă las să alunec pe podeaua goală. Buzele lui Roën se mişcă în continuare, dar nu înţeleg niciun cuvânt. Nu aud absolut nimic.

Mă forţez să articulez:

— Regina… Ei au… Ea e…?

— De atunci, nimeni nu ştie nimic de ea, spune Roën şi îşi fereşte privirea. Fiindcă te-ai ascuns aici, oamenii cred că toată familia regală

a pierit.

Tzain se ridică în picioare, dar eu înalţ o mână ca să-l ţin la distanţă. Ar fi de-ajuns să respire lângă mine, că m-aş pierde cu firea.

N-ar mai rămâne din mine nici măcar umbra străvezie care am ajuns să fiu. Toate planurile pe care le-am făcut vreodată, toate speranţele pe care le-am avut s-au dus într-o secundă. Dacă Mama a murit…

Ceruri!

Sunt cu desăvârşire singură.

— Ce vor aceşti Iyikdi întreabă Tzain.

— Greu de zis, spune Roën. Armata lor nu e numeroasă, dar e mortală. Au asasinat nobili pretutindeni în Orïsha.

— Deci îi vânează pe cei cu sânge albastru?

Zélie se încruntă şi privirile ni se-ntâlnesc. Abia dacă ne-am vorbit de când ritualul a ieşit anapoda. E plăcut să constat că încă-i pasă de mine.

Roën ridică din umeri şi răspunde:

— Aşa se pare. Dar din cauza acestor Iyika, armata îi hăituieşte pe maji ca pe nişte câini. Sate întregi sunt pustiite. Noul amiral aproape că a declarat război.

Închid ochii şi îmi trec mâna prin buclele nou-apărute în părul meu. Ultima dată când Orïsha a fost în război, Arzătorii aproape că

au nimicit familia regală. Câţiva ani mai târziu, Tata a ripostat cu Raidul. Dacă izbucneşte din nou un război, nimeni nu va fi în siguranţă. Regatul se va dezbina.

Orïsha înainte de toate, Amari.

Năluca vocii tatălui meu îmi răsună în minte. I-am împlântat sabia în piept ca să scap Orïsha de tirania lui, dar acum regatul e cuprins de haos. Nu e timp pentru jelit. Nu e timp să-mi şterg lacrimile. Am jurat că voi fi o regină mai bună.

Dacă Mama nu mai e, îndeplinirea acelui jurământ cade pe umerii mei.

— O să mă adresez poporului, decid eu. O să iau în stăpânire regatul. O să readuc stabilitatea şi o să pun capăt acestui război.

Mă ridic din nou în picioare. Încerc să-mi las durerea deoparte.

Planurile mele de viitor sunt mai importante.

— Roën, ştiu că-ţi sunt datoare, dar am nevoie să mă mai ajuţi puţin…

— Sper că glumeşti.

Compasiunea a dispărut complet din vocea mercenarului.

— Îţi dai seama că, dacă nu ai luat legătura cu mama ta, asta înseamnă că încă-mi datorezi greutatea mea în aur?

— Ţi-am dat vasul ăsta! strig eu.

— Vasul unde tu încă locuieşti? ridică Roën o sprânceană. Vasul pe

care eu şi oamenii mei l-am furat? Familii întregi mă aşteaptă ca să le ajut să fugă dincolo de mare. Vasul ăsta nu e o plată. E un adaos la ceea ce-mi datorezi deja!

— Când o să urc pe tron, o să am acces la trezoreria regală, îi spun.

Ajută-mă să organizez o adunare, iar eu îţi voi plăti dublu cât îţi datorez! Peste doar câteva zile, aurul va fi al tău.

Roën ridică gluga pelerinei sale de ploaie.

— Îţi las doar o noapte. Mâine, vasul ăsta ridică ancora. Dacă n-aţi coborât de pe el până atunci, o să ajungeţi pe mare. Şi, dragilor, nu vă

permiteţi să plătiţi preţul călătoriei.

Îi tai calea, dar asta nu-l opreşte să iasă valvârtej pe uşă. Durerea pe care încerc s-o reţin ameninţă să se dezlănţuie. Paşii lui Roën sunt înăbuşiţi de răpăitul ploii.

— N-avem nevoie de el, spune Tzain, venind lângă mine. Poţi să

iei şi singură tronul.

— N-am niciun sfanţ. Cum ar putea crede cineva că sunt îndreptăţită să revendic tronul?

Tzain tace o clipă. Se dezechilibrează când Nailah trece printre picioarele noastre. Amuşină cu nasul ei umed podeaua, căutând mai multă carne de peşte. Mă gândesc la mâncarea pe care i-a adus-o Roën şi mă uit la Zélie, dar ea scutură din cap şi zice:

— Roën deja a refuzat.