— Vreau să fiu liberă, şoptesc. Vreau să termin odată cu toate astea.
— Atunci, termină!
Mă trage mai aproape de el, privindu-mă cu atenţie, de parcă sunt un nod pe care vrea să-l dezlege.
— De ce-mi ceri ajutorul, când poţi să te împaci cu situaţia şi să
renunţi?
— Pentru că, dacă Amari nu se aşază pe tronul ăla, totul a fost în zadar. Ar însemna că tatăl meu a murit în zadar. Şi, dacă e aşa…
Mi se strânge inima.
— Dacă e aşa, nu voi fi niciodată liberă. Mai ales când mă simt atât de vinovată.
Roën se uită la mine şi îmi dau seama că abia se abţine să-şi formuleze obiecţiile. Pare să le păstreze numai pentru el, să le rumege între dinţi. Îi cuprind bărbia în palmă, ştergând urmele de sânge.
Îşi mută privirea în pământ. Văd semnele de răboj crestate pe braţul lui, până sus – cele mai urâte cicatrici pe care le are. Mai demult, mi-a povestit că torţionarii lui îi crestau câte o nouă linie pe braţ imediat ce omorau sub ochii lui încă un membru al echipajului său; douăzeci şi trei de semne pentru douăzeci şi trei de vieţi. În adâncul sufletului meu, cred că din pricina lor şi-a părăsit Roën pământul natal. Datorită lor mă înţelege mai bine decât oricine altcineva.
— De obicei, nu acord o a doua şansă, Zïtsōl. Iar pentru tine, asta ar fi a treia.
— Poţi să ai încredere în mine.
Îi întind mâna şi adaug:
— Promit pe viaţa lui Baba! Ajută-ne să terminăm cu asta, şi îţi vei primi datoria în aur.
Roën clatină din cap. Un val de uşurare mă străbate când îşi pune mâna într-a mea. Îmi zice:
— Bine! Plecăm la noapte.
CAPITOLUL PATRU
AMARI
În dimineaţa următoare, vocea mea răsună în cabina îngustă a căpitanului. În timp ce vasul de război se apropie de ţărmul Zariei, eu mă căznesc să încropesc discursul care-i va convinge pe Orïshani să
mă susţină în revendicarea tronului.
— Numele meu este Amari Olúborí! declam. Fiică a Regelui Saran.
Soră a prinţului moştenitor ucis.
Stau în picioare, în faţa oglinzii crăpate, încercând să simt autoritatea acestor cuvinte. Nu contează de câte ori le rostesc; tot par nepotrivite.
Nimic nu pare potrivit.
Îmi scot dashikiul negru şi îl arunc în grămada de haine de pe patul meu. După săptămâni întregi în care am trăit doar cu ce am putut duce în spate, lucrurile aduse de oamenii lui Roën mi se par străine.
Mă duc cu gândul la dimineţile de la palat, la vremurile când îmi muşcam limba ca să nu plâng, în timp ce sclavele mă schimbau întruna – rochie după rochie –, la porunca mamei. Nu era niciodată
mulţumită. În ochii ei, eram mereu prea negricioasă. Prea corpolentă.
Întind mâna după turbanul gele auriu care zace pe jos. Mamei i-a plăcut întotdeauna culoarea asta. Îmi potrivesc cu grijă turbanul pe tâmple. Vocea Mamei îmi răsună în minte.
Nu e bun nici să ştergi fundul unui leopanar.
Mi se usucă gâtlejul. Las turbanul deoparte. Atâta amar de timp mi-am dorit să n-o mai aud! Acum, nu am de ales.
Concentrează-te, Amari!
Iau o tunică bleumarin şi strâng tare mătasea în mâini, ca să-mi înăbuş lacrimile. Ce drept mai am eu să plâng, când păcatele familiei mele au provocat regatului atâta durere?
Îmbrac tunica şi mă întorc în faţa oglinzii. Nu e timp de plâns.
Astăzi trebuie să plătesc pentru acele păcate.
— Vin în faţa voastră, azi, ca să vă spun că vechile neînţelegeri s-au
încheiat. Acum este momentul să ne unim. Împreună, vom fi…
Vocea mi se stinge când îmi schimb poziţia, examinându-mi reflexia în oglindă. O cicatrice nouă mi se întinde pe umăr, scânteind precum un fulger pe pielea mea arămie. De-a lungul anilor, m-am obişnuit să ascund cicatricea pe care mi-a lăsat-o fratele meu pe spate. E prima dată când trebuie s-o ascund pe cea pricinuită de Tata.
Cumva, cicatricea pare vie, ca şi cum ura lui încă îmi curge prin piele. Aş vrea s-o pot şterge. Mai că-mi doresc să mi-l pot şterge şi pe el din minte…
— Ceruri!
În vârfurile degetelor izbucneşte flama albastră a ashêului meu.
