indiferent de ce porţi.
Simt că mă îmbujorez. Se uită la grămada de haine de pe pat.
— Dar astăzi nu este o zi potrivită pentru tunici. Te pregăteşti să
fii regina Orïshei.
Mă răsuceşte cu faţa spre armura pe care am purtat-o pe insula sacră, când am adus înapoi magia. Încă e pătată de sângele fiecărui adversar pe care l-am străpuns cu sabia mea. Sângele Tatei e vizibil în partea din faţă, mai închis la culoare, în dreptul sigiliului regal.
— Nu pot purta aşa ceva! O să-i îngrozesc.
— Tocmai asta-i ideea. Înainte, de fiecare dată când vedeam sigiliul ăsta, mi se strângea inima. Dar când îl porţi tu…
Tzain tace pentru o clipă şi faţa i se luminează într-un zâmbet dulce precum mierea.
— Când tu porţi sigiliul, nu mă tem. De fapt, chiar mă simt în siguranţă.
Îşi sprijină bărbia pe creştetul meu şi mă ia din nou de mână.
— Tu eşti regina, Amari. Oferă-le tuturor un chip nou pe care să-l asocieze cu sigiliul!
CAPITOLUL CINCI
ZÉLIE
Când rampa vasului de război coboară pe nisipul umed, poporul din Zaria nu ne întâmpină cu urale. Nimeni nu mişcă. Nici măcar nu clipesc.
Oamenii pur şi simplu ne privesc.
Nobilii s-au aliniat pe drumul ce duce către locul adunării. Ici şi colo, câte unul are păr negru cu şuviţe albe, specifice titánilor.
Kosidáni lipsiţi de magie stau adunaţi în spatele lor. Soldaţi şi ofiţeri se învârt prin mulţime. Îi zăresc pe semenii mei: stau la marginea mulţimii. Părul lor alb iese la iveală de sub glugile mari.
Încremenirea mulţimii îmi aminteşte de însemnătatea acestui moment, a acestui capitol de istorie pe care îl scriem. Nu-mi vine să
cred că, după tot ce s-a întâmplat, am reuşit să ajungem aici. Pe toţi zeii! îmi spun în gând.
Chiar se întâmplă!
— Mi s-au tăiat picioarele, zice Amari.
Vine alături de mine, impunătoare în armura ei. Sigiliul regal e încă mânjit de sânge. Coiful îi acoperă părul. L-a potrivit aşa încât să-i ascundă şuviţa albă.
Eu port o platoşă furată. Am potrivit bastonul în locul sabiei fostului proprietar. De emoţie, îmi vine să vomit, dar ea n-are nevoie să audă asta.
O bat pe umăr.
— Ai înfruntat tu lucruri şi mai rele, Amari. O să te descurci.
Dă aprobator din cap, dar mâinile îi tremură. Nu am mai văzut-o aşa de înspăimântată de când eram două străine în piaţa din Lagos.
Pe-atunci, era doar o prinţesă fugară. Eu eram fata unui pescar sărman. A dat buzna în viaţa mea, iar acum regatul nu va mai fi niciodată ca înainte.
— Poţi s-o faci.
Încerc să ignor durerea pe care mi-o stârneşte faptul că o privesc în ochi. Dar aşa cum e acum, cu şuviţa de păr ascunsă, mi-e mai uşor să
văd faţa prietenei mele, nu pe a fratelui ei, care mi-a frânt inima.
— Tata şi Inan s-au pregătit toată viaţa pentru rolul ăsta, spune Amari. Eu abia dacă am avut o lună la dispoziţie.
— Şi totuşi ai dăruit acestui regat mai mult decât i-a dăruit orice bărbat sau femeie înaintea ta. N-aş fi putut aduce magia înapoi dacă
n-ai fi fost tu.
O iau de mâini şi-mi întrepătrund degetele cu ale ei.
— Zeii te-au ales pe tine ca să cârmuieşti. La fel cum te-au ales să
furi acel pergament.
Deşi zâmbesc, mă doare să rostesc cuvintele. Dacă zeii au ales-o pe ea, atunci pentru mine au ales să sufăr.
Au ales să-l pierd pe Baba.
Amari îşi întoarce privirea spre mine:
— Crezi asta cu adevărat? Chiar dacă sunt titán?
