— Am construit un spital nou, dar pe muntele acela încă există
centrele de meditaţie şi grădinile de la începuturi. Pe al doilea munte, lucrăm pentru a transforma vechile turnuri în dormitoare.
Arată dincolo de podul care leagă cele două piscuri. Al doilea e mai mare decât primul şi e presărat cu clădiri pe jumătate terminate. Ne îndreptăm spre dormitoare. Îmi amintesc deodată clipele când Zulaikha ne plimba prin tabăra divinerilor. În corturile lor colorate şi în căruţele şubrede se simţea mâna omului. Însă locul acesta pare un regat creat de zei.
— Imaginează-ţi sanctuare ca acesta în toată Orïsha! îi spun lui Tzain. Imaginează-ţi oraşe întregi construite aşa!
— Când o să fii regină, nu va mai fi nevoie să ne imaginăm nimic.
Cuvintele lui fac să-mi crească inima în piept, dar totodată îmi amintesc şi de ce sunt aici. Împreună cu soldaţii Iyika, o s-o înving pe Mama. Împreună, vom construi o nouă Orïsha.
— A, era să uit! zice Mama Agba.
Îl prinde pe Tzain de braţ, răsucindu-l spre al treilea munte. Cel mai înalt dintre cei trei, muntele alcătuieşte baza cascadei. Zece temple sunt amplasate în trepte, de-a lungul stâncilor ce se ridică în spirală. Fiecare templu e dedicat unui clan diferit.
— Mi s-a spus că, dacă ajungi aici, să te trimit la Templul Arzătorilor. Din câte am înţeles, ai jucat agbön împotriva Mai-marelui lor, nu?
Tzain se luminează la faţă.
— Kenyon e aici?
De când am pornit fiecare pe drumul nostru, după ritual, nu i-am mai văzut pe vechii lui prieteni cu care juca agbön. Dacă n-ar fi fost ei, n-am fi putut-o salva pe Zélie, când a fost capturată de tatăl meu.
— Şi gemenele? întreabă Zélie. Khani şi Imani sunt şi ele aici?
Mama Agba dă din cap.
— Khani este Mai-marele Tămăduitorilor. Imani este Secundul ei.
Ele au înfiinţat spitalul de pe primul munte.
— Să mergem!
Tzain o îndrumă repede pe Mama Agba spre al treilea munte şi ne face semn cu mâna.
— Dau eu de voi mai târziu! ne spune Tzain.
Zâmbesc când văd cât e de entuziasmat. Apoi Mâzeli preia conducerea turului nostru de prezentare. Număr soldaţii Iyika pe lângă care trecem, reîntorcându-mă cu gândul la Nahanda şi la război. Soldaţii se disting clar de divineri. Au armuri de alamă.
Metalul modelat îmi aduce aminte de hainele croite de Mama Agba.
Irizaţii metalice strălucesc în spatele mănuşilor lucioase şi al apărătoarelor de umeri – zece culori pentru cele zece clanuri de maji.
Doisprezece, douăzeci şi opt, patruzeci şi doi… cincizeci şi şapte…
şaptezeci şi nouă. Mereu mi-am imaginat că în spatele semnului roşu
al grupului Iyika e o mână de rebeli dezorganizaţi, dar cei optzeci de soldaţi sunt organizaţi şi pregătiţi de luptă. Este mai mult decât am sperat. Dacă îi pot convinge să treacă de partea mea, pot încheia acest război mult mai repede decât mi-am închipuit.
— Jagunjagun!
O maji cu pielea închisă la culoare se îndreaptă ţanţoş spre noi.
Capul ei ras impune respect şi atenţie. Are trei inele mari, de argint, în lobul urechii drepte.
— Kâmarū n-a minţit, zice ea. Chiar e o încântare să te privească
omul!
Zâmbeşte poznaş, ceea ce îi scoate în evidenţă nasul lat şi buzele pline. Face o plecăciune şi îşi sprijină un genunchi în pământ. Tatuaje minuţios desenate îi acoperă în întregime braţul drept, ca o mânecă.
— Eu sunt Nâomi. Dar prietenii îmi spun Nâo. Îmi puteţi spune şi voi la fel.
Îşi petrece braţul tatuat pe după gâtul lui Zélie, trăgând-o de lângă
Mâzeli.
— Ce faci? întreabă Mâzeli. Mama Agba a vrut să le prezint locul.
— Poţi să faci asta mai târziu, îi spune Nâo. Trebuie să-i cunoască
pe Ramaya şi pe ceilalţi Consilieri.
Nâo o trage pe Zélie după ea. Dau să pornesc după ele, dar Mâzeli mă apucă de mână, obligându-mă să rămân pe loc.
— Eşti sigură că vrei să vii? mă întreabă el. Mai-marii nu prea te au la inimă.
Privirea lui alunecă spre şuviţa mea albă. Obrajii mi se înroşesc.
