— L-ai înfruntat pe rege. Ce înţelegi din treaba asta?

Chipul lui Zélie împietreşte. Se uită lung la pergament. Simt că mi se taie picioarele când aruncă mesajul pe jos.

— Dacă micul prinţ le oferă mâncare majilor, înseamnă că hrana e otrăvită.

— Zélie, nu! rostesc abia auzit.

Cuvintele ei îi întărâtă pe membrii Consiliului.

Zélie adaugă:

— E iscusit la vorbe, dar ar fi o prostie să-i daţi crezare.

Na’imah se apleacă spre ea.

— Ce sugerezi? Cum să ripostăm?

— Mâncarea aceea e tot ce au, spune Zélie. Daţi-i foc şi lăsaţi-i să

moară de foame!

Îmi fac loc cu coatele, până când ajung la masa lor. Îmi sprijin palmele pe ea şi le vorbesc:

— Nu! Dacă incendiari mâncarea, nu-i puneţi în pericol doar pe locuitorii din Lagos. Veţi adânci conflictul pe care regele vrea să-l încheie!

În cantină se aşterne tăcerea. Ramaya mă priveşte lung. Pare surprinsă că pot vorbi.

Îmi dreg vocea:

— Mă iertaţi! Nu m-am prezentat.

— A, dar ştiu cine eşti.

Răceala din tonul Ramayei mă îngheaţă până-n măduva oaselor.

— Din cauza mamei tale, noi am pierdut Lagosul. Din cauza tatălui tău am cicatricea asta.

Se ridică de pe scaun. Ceilalţi se dau la o parte din calea ei.

— Nu ştiu de ce crezi că ai dreptul să respiri în preajma mea, adaugă fata.

Toţi ochii din încăpere se opresc asupra mea. Roşesc. Nu întrezăresc nicio fată amabilă în mulţime. Doar Mâzeli îşi încreţeşte fruntea, plin de compasiune.

Mă îndrept de spate şi-i răspund:

— Am ajutat să readucem magia. Eu însămi am magie.

— Chestia abominabilă pe care tu o numeşti magie nu-ţi dă

dreptul să te aşezi la această masă. Şi, cu siguranţă, nu-ţi dă dreptul să-ţi dai cu părerea.

Ramaya mă măsoară din priviri, apoi se răsuceşte iar spre Zélie şi îi spune:

— Abia aştept să lucrez cu tine în Consiliu! O să organizăm o înfruntare a Secerătorilor şi mâine vom sărbători Ascensiunea ta.

— Cum rămâne cu decretul regelui? întreabă Nâo.

— Sunt de acord cu Zélie. Dă ordin soldaţilor noştri din prima linie: vreau ca raţiile acelea să fie scrum înainte de răsăritul soarelui!

— Ramaya, aşteaptă!

Încerc să o prind de braţe, dar mă ţintuieşte pe loc cu o singură

privire.

— Dacă mai deschizi o dată gura la masa mea, o să-ţi smulg limba cu mâinile mele!

Tremurând, trag aer în piept. Ramaya se îndepărtează. Ceilalţi membri ai Consiliului o urmează. Aş vrea să le strig atâtea lucruri!

Nu-mi vine să cred cât de lesne au respins propunerea de pace a lui Inan.

Mă întorc spre Zélie.

— Ce faci? I-ai fi putut convinge să dea o şansă păcii.

Zélie scutură din cap.

— Oferta aceea nu e una de pace. E o momeală. Inan foloseşte mâncarea exact cum l-a folosit şi pe Baba. Îi va omorî pe toţi majii care vor să pună mâna pe ea.

Aş vrea s-o contrazic, dar n-am cum. După tot ce au pătimit împreună, nu pot s-o conving să-i mai dea fratelui meu încă o şansă.

— Ţine-te de plan! îmi spune Zélie. Îi putem folosi pe Iyika pentru a-ţi doborî familia. Consiliul va deveni mai îngăduitor cu tine când va vedea că poţi fi de încredere.

— Nu vor avea niciodată încredere în mine, îi zic, privind scaunul pe care a stat adineauri Ramaya.

Încă simt intensitatea dispreţului ei, ura faţă de ceea ce sunt eu.

Adaug:

— Dar poate o să mă respecte…

Cuvintele rămân în aer. Îmi privesc mâna plină de cicatrici.

— La ce te gândeşti? mă întreabă Zélie.

— Vreau să mă ajuţi cu magia mea.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI