— De fapt, de ce te-ai întors? îl întreb. Ţi-ar fi fost mult mai bine dacă ne-ai fi trădat pentru bani.
— Sincer?
Roën îmi cuprinde obrazul în palmă. Mă opresc. Deşi nu vreau să
simt nimic, atingerea lui îmi aprinde o flacără în piept. Ca atunci
când m-a mângâiat pe obraz, după adunare. Încă îmi amintesc atingerea aspră a degetelor sale pline de bătături. Atât de multe lucruri spuse într-o mângâiere atât de simplă! Acum, după ce s-a întors, nu mai ştiu ce să cred.
— Când am auzit ce s-a întâmplat, n-am rezistat, zice, scuturând din cap. Ştiam că mă placi, dar mă placi chiar atât de mult încât să te izbeşti de un copac doar din pricina gândului că n-o să mă mai vezi niciodată?
Îl împing. Roën începe să râdă şi ochii lui precum norii de furtună
sclipesc drăceşte.
— Eşti imposibil!
— Nu pune la inimă! Nu eşti prima care şi-a pierdut dorinţa de a trăi în absenţa mea…
— Zélie!
Strigătul lui Tzain reverberează între munţi. Întoarcem cu repeziciune capetele într-acolo. Sunetul pietrelor care crapă ne împresoară. Părul mi se ridică pe ceafă. Roën mă apucă de mână, dar mă scutur şi fug. Tot mai multe ţipete răsună.
— Acolo, sus!
Amari îmi arată locul. Aproape un kilometru mai sus, un grup de gărzi ne priveşte de pe marginea unei stânci. Soarele sclipeşte în armurile lor aurii. Pentru o clipă, rămânem cu toţii nemişcaţi.
Mă dau repede înapoi când trei dintre soldaţi sar, alunecând în jos pe versant. Titánii Pământici se mişcă iute ca fulgerul. Păşesc pe pietriş ca pe zăpadă.
Inima mi-o ia razna când observ că au darul magiei. Controlul lor asupra pământului şi a pietrelor e mai mare decât al titánilor care ne-au atacat în timpul adunării. Se năpustesc asupra noastră. Ceilalţi soldaţi ai Nehandei leagă frânghii de marginea stâncii şi coboară pe ea, lăsându-se să alunece.
— Mă ocup eu de asta!
Amari fuge înainte. În vârful degetelor ei scânteiază o lumină
albastră.
Îmi amintesc de titánul care a pierit sub ochii mei.
— Amari, opreşte-te! Nu ştii cum să-ţi foloseşti magia.
Pielea ei sfârâie. Lumina albastră îi învăluie mâna. Îşi întinde
palmele înainte, dar, în loc să lanseze atacul, flăcările o lovesc în faţă.
Amari strigă de durere şi se prăbuşeşte la pământ.
Nu am de ales.
Dacă nu-mi folosesc magia ca să atac, o să murim.
— Ẹmí àwọn tí ó ti sùn…
Ashêul mi se dezlănţuie în sânge, iar timpul pare să încetinească.
Spiritele se condensează în aer, aidoma unor firicele de nisip negru.
Braţele îmi tremură, cuprinse de magia care încearcă să izbucnească.
Spiritele îmi gonesc prin oase şi ţâşnesc din pământ în număr mare.
Dar exact când incarnările mele prind formă, îmi dau seama că ele nu sunt singurele care apar.
— Ẹmí àwọn tí ó ti sùn …
Un soldat în armură aurie repetă incantaţia pe care o rostesc şi eu.
Simt spiritele cărora le insuflă viaţă, dar acestea nu se ridică drept luptători individuali. Sufletele se contopesc, întrupând un monstru gigantic. Rămân cu gura căscată când văd cum bestia din pietriş se ridică din pământ. E atât de mare, că acoperă soarele.
Suntem împietriţi, nedumeriţi. Incarnările noastre rămân nemişcate.
Soldatul înaintează şi îşi scoate coiful aurit, scoţând la iveală un cap acoperit de păr alb.
— Preaslăvit fie harul Oyei! Tu eşti!
Băiatul rămâne cu gura căscată şi se holbează la mine. Nu are mai mult de cincisprezece ani. Urechile lui sunt prea mari.
— Mai ai de lucrat la poziţia corpului, zice o altă voce.
