— Sunteţi îmbrăcat, Majestate?
Uşa din lemn de stejar se întredeschide şi zăresc barba lui Ojore.
— Am auzit legende despre măreţia care se ascunde sub veşmintele voastre, dar mă tem că sunt mult prea pur ca s-o văd cu ochii mei.
În ciuda durerii pe care o simt, chicotesc. Vărul meu nu ratează
nicio ocazie să mă facă să zâmbesc.
Râde când îl expediez cu o fluturare de mână. Zâmbetul lui sclipeşte alb, în contrast cu pielea sa cafenie. Mă bate cu palma pe umăr.
— Arăţi bine. Exact ca un rege. Şi ia uite-aici!
Mă pişcă de faţă.
— Ţi-a revenit cât de cât culoarea în obraji.
Îl dau la o parte.
— Nu e reală. Mama i-a pus pe servitori să folosească prafurile şi vopselele ei.
— Orice sulemeneală e bună, dacă îţi ascunde mutra oribilă,
comentează Ojore.
Căldura pe care o aduce cu el în camera îngheţată a Tatei stârneşte ceva în pieptul meu. Înalt, zvelt şi chipeş în armura lui nouă de amiral, Ojore arată ca desprins dintr-un tablou. Însă armura nu acoperă cicatricile arsurilor care i se întind, hrăpăreţe, pe gât.
Nu am mai stat unul lângă celălalt de când era căpitanul meu, la academia navală. Cu toate astea, şi acum e ca un frate pentru mine.
Pare să-mi ghicească gândurile. Îşi sprijină un braţ de umerii mei, apoi păşeşte lângă mine, la oglindă.
— Amiralul şi regele.
Scutură din cap, iar eu zâmbesc.
— Exact cum am plănuit. Ei, de fapt, nu chiar cum am plănuit.
Ojore îmi ciufuleşte părul în joacă, atrăgându-mi atenţia asupra şuviţei mele. Deşi vocea lui e veselă, nu-şi poate ascunde dezaprobarea.
— Nu-ţi place deloc, îi spun.
Ojore îşi fereşte ochii.
— Nu-mi place şuviţa aia. Pe tine te plac.
Îmi privesc şuviţa albă în oglindă – semnul blestemului meu. De când m-am trezit, de fiecare dată când încerc să-mi aduc magia la viaţă, am senzaţia că cineva mă loveşte cu un topor în cap. Nu ştiu dacă e din cauza modului în care m-a rănit Zélie, în scena de vis, sau dacă abilităţile mele s-au schimbat după ritualul sacru.
După tot ce s-a întâmplat, nici nu mai ştiu dacă vreau să-mi mai folosesc magia. Cum s-o folosesc, când din cauza ei a încercat Tata să
mă şteargă de pe faţa pământului?
— Cum rămâne cu titánii din armata ta? îl întreb. Mama nu a fost singura care avea armură aurie.
— Suntem în război. Ar trebui să luptăm cu focul lor folosind doar săbii?
Ojore îşi freacă arsurile cu degetul mare. Chiar şi după atâţia ani, încă sunt acoperite de cruste.
— Da, avem nevoie de titáni ca să-i punem la pământ pe viermii ăia, dar magia rămâne un blestem.
Îmi vine să râd: cu luni în urmă, aş fi spus acelaşi lucru. Dar, chiar şi după tot ce am aflat, ştiu că n-aş putea să-l conving pe Ojore să-şi
schimbe părerea despre magie. A hotărât s-o urască în ziua în care Arzătorii au năvălit în palat şi i-au ars de vii pe părinţii lui. A fost norocos că a scăpat doar cu arsurile acelea.
— Am crezut că te-au omorât şi pe tine.
Vorbeşte încet, cu ochii în pământ.
— Când te-am găsit pe pământurile sacre, era atât de mult sânge în jur… Chiar şi după ce ţi-au salvat viaţa, n-am crezut că te vei mai trezi vreodată.
Mă duc cu gândul înapoi la scena de vis. La trestiile veştede. La pâcla cenuşie.
Poate că, dacă nu mă găsea Zélie, aş fi rămas pentru totdeauna îngheţat, în scena de vis.
— Îţi datorez viaţa, îi zic.
— A, îmi datorezi mai mult de-atât! După ce se termină războiul ăsta, vreau un titlu. Vreau aur. Pământ.
Râd şi clatin din cap.
