Poporul este gata să-l întâlnească pe noul rege.

După ce le fac un semn din cap, soldaţii deschid uşile impunătoare. Razele de soare se revarsă prin crăpătura care se lărgeşte tot mai mult. Murmurul de dinăuntru se domoleşte când apar în prag.

Rânduri de oameni umplu încăperea întinsă. Sala tronului e atât de ticsită, că pardoseala nici nu se zăreşte. Se pare că jumătate dintre locuitorii Lagosului stau în faţa mea. Alte zeci de oameni aşteaptă în afara uşilor palatului.

Ceruri…

Intensitatea privirilor lor îmi apasă pieptul, ca un elefantar. Nu-mi vine să cred că toţi au venit pentru mine. Nu-mi vine să cred că

bunăstarea lor stă în mâinile mele.

— Intră Regele Inan Olúborí! răcneşte un locotenent. Al douăzeci şi treilea conducător al Orïshei!

Întreaga încăpere schiţează o plecăciune, ca un val ce se mişcă prin mulţime. Mi-e greu să respir. Dar nu apuc să mă las copleşit de momentul acesta, fiindcă vederea foştilor consilieri ai Tatălui meu mă

aduce cu picioarele pe pământ. Stau în picioare, alcătuind o linie compactă în faţa tronului. Încetinesc pasul şi mă uit cu atenţie la ei.

— Maiestatea Voastră!

Generalul Jokôye – o femeie minionă, cu piele arămie – face o plecăciune. Deşi nu e mai înaltă decât o mătură, impune respect: este comandantul armatei şi cel mai vechi membru al Consiliului Regal al Tatei. Suspiciunea răzbate prin ochelarii ei cu rame de alamă. Mă

studiază cu atenţie. Când se ridică, observ o şuviţă de păr alb în coada ei împletită.

— Acum generalul e titán? îi şoptesc lui Ojore, iar el dă din cap, în semn că da.

— Jokôye e Eolică, mă lămureşte el. Împreună cu mama ta, a încercat să aducă mai mulţi titáni în rândurile armatei noastre. Ba chiar îi antrenează, ca să lucreze cu toţii laolaltă.

O salut pe Jokôye ridicând uşor din bărbie. Îi privesc atent pe ceilalţi consilieri din spatele ei.

Deşi în mod obişnuit Consiliul e alcătuit din şapte membri, au mai rămas doar cinci, după atacurile asupra Lagosului. Dintre cei treizeci de nobili care stăteau de obicei în primul rând, acum au mai rămas în putere unsprezece. Toţi aşteaptă în faţa ferestrelor din tavan până-n podea, iar imaginea dezolantă a Lagosului se conturează în spatele lor.

Voi câştiga încuviinţarea voastră. Apăs moneda lui Zélie cu degetul mare în timp ce urc treptele de marmură ce duc spre tron. Ojore se postează în stânga mea, gata să mă protejeze. Mama îmi stă alături când mă aşez pe tronul aurit. Nu mai sunt un prinţ.

Acum trebuie să fiu regele care Tata n-a putut fi.

Mă adresez tuturor:

— Ştiu că trecem printr-o perioadă dureroasă. Îmi cer iertare pentru tot ce aţi avut de pătimit, pentru tot ce-aţi pierdut. Rănile pe care le-am suferit când am încercat să împiedic revenirea magiei m-au lăsat fără cunoştinţă, dar acum sunt aici.

Strâng rezemătorile tronului. Mă uit la mulţimea de kosidáni şi de titáni împrăştiaţi în faţa ochilor mei.

— Am un plan despre cum să eliberăm Lagosul şi să-i înfrângem pe Iyika. Promit să readuc pacea în Orïsha!

Izbucnesc urale. Umerii mi se relaxează. Aştept ca mulţimea să se liniştească.

Trebuie să strâng în pumn moneda de arama pentru ca emoţia să

nu mi se citească pe faţă. Lângă mine, Mama zâmbeşte.

Continui:

— După evenimentele din ultima lună, au apărut mai multe probleme decât pot număra. Vă cer să-mi spuneţi despre aceste probleme acum! O să vă ajut cum pot.

O voce gingaşă se aude din mulţime:

— Vă rog să mă iertaţi!

Oamenii fac loc. Îşi face apariţia o tânără femeie – o mamă cu doi copii. Trece pe lângă Consilierii din faţă. Ţine la piept un bebeluş care plânge. Celălalt copil, un băieţel cu obrăjorii supţi, se ţine strâns de fusta ei.

— Majestatea Voastră!

Femeia face o plecăciune când ajunge în dreptul tronului. De la distanţa asta, observ că pielea lor atârnă pe oase. Observ modul oribil în care burţile umflate ale copiilor li se conturează pe sub haine.

— Ştiu că nu se cade să cer asta, continuă femeia. Dar trăim numai din resturi. Dacă v-aţi îndura să ne daţi ceva de mâncare…

Mama se apleacă spre mine şi îmi şopteşte:

— Din cauza drumurilor blocate, alimentele n-au mai putut ajunge în oraş. Piaţa e închisă de săptămâni întregi. A fost distrusă în primul atac al rebelilor Iyika.

Dau din cap. Îmi amintesc că altădată bazarul era plin de mirodenii şi de carne proaspătă. Mă uit cu atenţie prin mulţime.

— Cine altcineva mai duce lipsă de hrană? întreb.

Mâini se ridică în toată sala şi simt că mi se rupe inima. Oraşul ar fi trebuit să fie capitala prosperă a regatului meu, şi totuşi în acest război poporul meu moare de foame.

Mă întorc spre perceptorul Tatălui meu: un bărbat cu chelie, cu sprâncene stufoase şi cu obraji rumeni.

— Căpitane Kunle, câtă mâncare mai avem în rezervele noastre?

— Destul pentru două luni, Majestatea Voastră. Dar rezervele sunt pentru aprovizionarea palatului. Raţiile care rămân le sunt distribuite nobililor şi ofiţerilor militari.

— Împarte mâncarea! îi poruncesc. Vreau să se pregătească raţii pentru toţi civilii.

Nobilii se ridică în picioare. Şoapte contrariate răsună prin

mulţime.

Generalul Jokôye păşeşte în faţă.

— Majestate, generozitatea voastră este admirabilă, dar cum plănuiţi să întreţineţi palatul? Dar armata? Dar pe Măria Voastră?

— Când îi voi înfrânge pe rebeli, drumurile se vor redeschide. Sunt conştient de riscuri.

— Pentru numele Cerurilor, vom muri de foame! izbucneşte Jokôye.

O privesc drept în ochi, iar generalul tace.