— Vorbeşti de parcă toate astea o să se termine în curând.
— Te-ai întors, regele meu! Acum, chiar că o să se termine.
— Inan?
Mă răsucesc pe călcâie. Uşa s-a deschis din nou, iar Mama stă în prag. Lumina soarelui i se răsfrânge în rochia rubinie. Stofa cusută cu mărgăritare cade în falduri pe umerii ei, formând o pelerină care i se revarsă pe spate. Se unduieşte lin când Mama intră în camera Tatei.
Ojore fluieră admirativ.
— Chiar şi pe timp de război, mătuşica mea încă arată bine.
— Mai taci, băiete!
Mama mijeşte ochii, dar zâmbeşte şi îl apucă pe Ojore de bărbie.
Deşi ei doi nu sunt rude de sânge, Ojore e ca şi primul născut al mamei. L-a adoptat după ce familia lui a fost ucisă, l-a îngrijit şi l-a pregătit până când el a fost în stare să avanseze în armată pe forţe proprii.
Mama îşi îndreaptă atenţia spre mine.
— Toată lumea s-a adunat în sala tronului. Mergem acolo când eşti gata.
— Dar beciul este cel mai sigur loc…
Mama mă întrerupe cu un gest al mâinii.
— Poporul tău îşi va întâlni noul rege, aşa cum cere tradiţia. Nu vei sta ascuns în întuneric, ca un laş.
Ojore dă aprobator din cap.
— Nu-ţi scapă nimic, mătuşă.
— Nu ne permitem să ne scape ceva, spune ea. Tot Consiliul va fi de faţă. Generalul Jokôye ne va urmări cel mai atent dintre toţi. Dacă
vrei să fii comandantul armatei de care ai nevoie ca să câştigi acest război, trebuie să le dovedeşti că eşti la înălţimea aşteptărilor.
Mi se usucă gâtlejul şi înghit în sec, dorindu-mi să fi avut mai mult timp să mă pregătesc.
Ştiu că de mine depinde să scap Lagosul şi Orïsha de mânia rebelilor Iyika, dar problemele par mult prea grave ca să fie rezolvate.
Străzile sunt blocate, rezervele de hrană scad tot mai mult, ameninţarea cu următorul atac cu bombe incendiare ne apasă. Cum aş putea să-i opresc pe rebeli, când n-am fost în stare nici măcar să
împiedic întoarcerea magiei?
— Şi acum, un ultim detaliu.
Unghiile vopsite ale Mamei lucesc când pocneşte din degete, făcând semn unui slujitor să intre în cameră. Acesta duce o pernă din catifea pe care stă coroana Tatei. Vederea aurului lustruit îmi stârneşte spasme în abdomen.
Ojore mă bate pe spate înainte să iasă din încăpere.
— Te aştept afară. Eşti pregătit. Tatăl tău ar fi mândru de tine.
Deşi totul în mine se încleştează dureros, reuşesc să etalez un zâmbet. Dar surâsul meu piere în momentul în care Mama ia coroana şi-mi face semn să îngenunchez. Metalul strălucitor se înalţă
asemenea unui tort cu două etaje. E cu totul din aur. Desene bătute în diamante alcătuiesc vârtejuri în jurul unui elefantar. Este blazonul regal originar. Un rubin roşu, scânteietor tronează în vârf, lucind întunecat, aproape sângeriu.
Ochii Mamei capătă o expresie distantă. Priveşte fix coroana.
— Ştiu, îmi zice. Dacă aş putea, i-aş da foc.
— Măcar tu nu eşti nevoită să porţi hainele Tatei.
— O să pun să ţi se facă veşminte noi.
Îmi aşază coroana pe cap. Carapacea dură în spatele căreia se ascunde se fisurează. Îşi duce degetele la gură şi oftează.
— Pe Ceruri! Mamă, te rog, nu plânge!
Mă loveşte în glumă, apoi îmi îndreaptă gulerul. Nu-mi place deloc că se agită atât de mult, însă iubesc felul în care zâmbeşte.
— Tatăl tău a fost departe de-a fi un om bun. Dar a fost un rege bun. A făcut totul ca să apere Tronul. Ca succesor al lui, trebuie să
faci acelaşi lucru.
Îşi pune mâinile pe umerii mei şi mă întoarce cu faţa spre oglindă.
Alături de ea, persoana care mă priveşte începe să pară familiară.
— Nu vreau să fiu la fel ca el, Mamă. Nu pot.
