Pământicul zâmbeşte şi se retrage. Inelul din nara lui scânteiază.

Kâmarū îşi lipeşte palmele mari de versant şi apasă cu putere stânca.

— Aminteşte-ţi să respiri rar, profund! îi zice Mama Agba.

Tonul ei mi-e cât se poate de familiar. Pământicul închide ochii şi expiră cu putere. Apoi începe să recite incantaţia.

— Se ìfé inú mi…

Stau nemişcată. Au trecut ani buni de când n-am auzit ritmul specific incantaţiilor Pământicilor.

O strălucire ca de smarald îi cuprinde tălpile din toate părţile, ridicându-se spre mâini. Se aud pocnituri puternice. Degetele lui pătrund cu uşurinţă în stânca dură, ca şi cum s-ar juca în nisip.

— Propteşte-te bine în pământ! strigă Mama Agba, iar Kâmarū îşi depărtează picioarele.

Vegetaţia care acoperă versantul începe să cadă. Ţesătura deasă de rădăcini se desface vrej cu vrej.

Pietricele şi praf încep să cadă. Kâmarū face câţiva paşi înapoi. Cu un geamăt, piatra muntelui se trage într-o parte. O deschizătură

îngustă scoate la iveală intrarea spre o scară ce pare fără sfârşit.

Speranţa mi se aprinde în inimă ca o scânteie. Iyika sunt mult mai puternici decât bănuiam noi.

— Excelentă treabă!

Mama Agba îl bate pe umăr. Pentru prima dată după ani buni, ochii ei căprui strălucesc de încântare. Se dă la o parte, făcându-ne semn să intrăm noi mai întâi.

Mă împinge pe prima treaptă şi zice:

— Intraţi! Bine aţi venit în mişcarea de rezistenţă!

CAPITOLUL DOUĂZECI

AMARI

— În numele Cerurilor…

Rămân cu gura căscată când ieşim din tunelul lung. În faţa mea se înalţă trei munţi în triunghi, cu vârfurile nivelate, alcătuind platouri întinse. Se ridică atât de sus, încât par să plutească deasupra păturii de nori. Pe fiecare munte se întrezăresc temple uluitoare şi turnuri construite din piatră neagră, scânteietoare.

— Aţi ridicat toate astea într-o lună?

Tzain se uită chiorâş, iar Mama Agba râde din toată inima.

— Ile Ijosin a fost creat de primii Mai-mari ai Consiliului, cu secole în urmă. Ei au fost cei dintâi lideri ai clanurilor de maji. Prima dată

am fost adusă aici când aveam îndatoriri de Mai-mare al Clarvăzătorilor. Sanctuarul e la fel de vechi ca Orïsha.

Trag adânc aer în plămâni, bucurându-mă de vegetaţia luxuriantă

şi de miresmele îmbătătoare ale florilor. O cascadă învolburată scaldă

mijlocul celor trei versanţi. În ea se zbenguie şi se stropesc mici divineri. În depărtare se ridică piscuri ascuţite, ca nişte spini de piatră

ce străpung tapiseria de nori. Priveliştea îmi taie răsuflarea. Am senzaţia că războiul nu ne poate ajunge în acest loc.

— Pe aici!

Mama Agba face semn spre turnul negru care veghează în stânga noastră. Are zece etaje, ca nişte ornamente gigantice, îmbinate între ele.

— Am construit un spital nou, dar pe muntele acela încă există

centrele de meditaţie şi grădinile de la începuturi. Pe al doilea munte, lucrăm pentru a transforma vechile turnuri în dormitoare.

Arată dincolo de podul care leagă cele două piscuri. Al doilea e mai mare decât primul şi e presărat cu clădiri pe jumătate terminate. Ne îndreptăm spre dormitoare. Îmi amintesc deodată clipele când Zulaikha ne plimba prin tabăra divinerilor. În corturile lor colorate şi în căruţele şubrede se simţea mâna omului. Însă locul acesta pare un regat creat de zei.

— Imaginează-ţi sanctuare ca acesta în toată Orïsha! îi spun lui Tzain. Imaginează-ţi oraşe întregi construite aşa!

— Când o să fii regină, nu va mai fi nevoie să ne imaginăm nimic.

Cuvintele lui fac să-mi crească inima în piept, dar totodată îmi amintesc şi de ce sunt aici. Împreună cu soldaţii Iyika, o s-o înving pe Mama. Împreună, vom construi o nouă Orïsha.

— A, era să uit! zice Mama Agba.

Îl prinde pe Tzain de braţ, răsucindu-l spre al treilea munte. Cel mai înalt dintre cei trei, muntele alcătuieşte baza cascadei. Zece temple sunt amplasate în trepte, de-a lungul stâncilor ce se ridică în spirală. Fiecare templu e dedicat unui clan diferit.

— Mi s-a spus că, dacă ajungi aici, să te trimit la Templul Arzătorilor. Din câte am înţeles, ai jucat agbön împotriva Mai-marelui lor, nu?

Tzain se luminează la faţă.

— Kenyon e aici?

De când am pornit fiecare pe drumul nostru, după ritual, nu i-am mai văzut pe vechii lui prieteni cu care juca agbön. Dacă n-ar fi fost ei, n-am fi putut-o salva pe Zélie, când a fost capturată de tatăl meu.

— Şi gemenele? întreabă Zélie. Khani şi Imani sunt şi ele aici?

Mama Agba dă din cap.

— Khani este Mai-marele Tămăduitorilor. Imani este Secundul ei.

Ele au înfiinţat spitalul de pe primul munte.

— Să mergem!

Tzain o îndrumă repede pe Mama Agba spre al treilea munte şi ne face semn cu mâna.

— Dau eu de voi mai târziu! ne spune Tzain.

Zâmbesc când văd cât e de entuziasmat. Apoi Mâzeli preia conducerea turului nostru de prezentare. Număr soldaţii Iyika pe lângă care trecem, reîntorcându-mă cu gândul la Nahanda şi la război. Soldaţii se disting clar de divineri. Au armuri de alamă.