Spiritele îmi gonesc prin oase şi ţâşnesc din pământ în număr mare.

Dar exact când incarnările mele prind formă, îmi dau seama că ele nu sunt singurele care apar.

— Ẹmí àwọn tí ó ti sùn …

Un soldat în armură aurie repetă incantaţia pe care o rostesc şi eu.

Simt spiritele cărora le insuflă viaţă, dar acestea nu se ridică drept luptători individuali. Sufletele se contopesc, întrupând un monstru gigantic. Rămân cu gura căscată când văd cum bestia din pietriş se ridică din pământ. E atât de mare, că acoperă soarele.

Suntem împietriţi, nedumeriţi. Incarnările noastre rămân nemişcate.

Soldatul înaintează şi îşi scoate coiful aurit, scoţând la iveală un cap acoperit de păr alb.

— Preaslăvit fie harul Oyei! Tu eşti!

Băiatul rămâne cu gura căscată şi se holbează la mine. Nu are mai mult de cincisprezece ani. Urechile lui sunt prea mari.

— Mai ai de lucrat la poziţia corpului, zice o altă voce.

Şchiopătând, necunoscutul care a vorbit se apropie de mine.

— Dar sunt impresionată. A fost o incantaţie grozavă.

Când soldatul îşi scoate coiful, rămân fără suflare.

Clarvăzătoarea îmi inspectează incarnările aşa cum altădată

obişnuia să-mi corecteze poziţia corpului, cu toiagul ei.

— Mama Agba? şoptesc.

Un zâmbet se întinde pe buzele ei maronii. Lacrimile îi umplu ochii de nuanţa lemnului de mahon. Deschide larg braţele.

— Ţi-am spus că ne vom întâlni din nou.

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

ZÉLIE

Nu ştiu dacă am plâns vreodată atât de tare cum plâng acum, în braţele Mamei Agba. Mirosul de pânză curată străbate prin armura ei, învăluindu-mă în amintiri despre acasă. Îmbrăţişarea ei mă face să

aud din nou tumultul valurilor din Ilorin, lovitura pătrunzătoare a două bastoane din lemn de stejar. Izbucnesc într-un alt hohot de plâns şi mă agăţ de ea, îngrozită că, dacă îi dau drumul, acest vis se va sfârşi.

— Pèlé, îmi şopteşte Mama Agba în păr, cu bărbia sprijinită de creştetul meu.

Mă mângâie pe spate şi râde uşor.

— E-n regulă, copila mea. Sunt aici.

Dau din cap, dar o strâng şi mai tare. Aşa, cum o ţin în braţe, senzaţia că strâng la piept spiritul mamei mele, în alâfia, mă inundă

ca un val. Abia am reîntâlnit-o pe Mama, că imediat mi-a scăpat printre degete. Nu voi supravieţui dacă pierd din nou pe cineva drag.

— Uită-te la părul tău! exclam.

Râd printre lacrimi şi îi ating micile bucle albe.

Mama Agba surâde.

— O mică luptătoare a adus înapoi magia. Aşa că n-am mai simţit dorinţa de-a mă ascunde.

Îi observ aluniţa de pe bărbie, noile pete şi riduri apărute pe pielea ei cafenie. Şchioapătă mai tare decât înainte, dar ceea ce contează e că Mama Agba este aici. E aici, cu adevărat.

— Haide!

Mama Agba mă sărută pe frunte, apoi se ridică şi-i îmbrăţişează pe Amari şi pe Tzain. Îmi şterg lacrimile şi observ soldaţii din spatele ei.

Toţi majii au bucle albe, ca mine. Pielea lor acoperă o paletă bogată

de nuanţe: de la brun-închis până la cafeniu-palid.

Tânărul Secerător cu urechi mari şi ochi strălucitori păşeşte în faţă, cu un zâmbet incredibil de mare.

— Ce incantaţie ai folosit? îl întreb. N-am văzut niciodată o

incarnare atât de mare.

Băiatul se umflă în pene, foarte încântat.

— Toţi Secerătorii din familia mea o pot face! În loc să făurim mai multe incarnări, le întreţesem şi formăm una singură.

— E extraordinar.

— Tu eşti extraordinară! îmi zice băiatul.

Surprinsă, fac un pas în spate. Cade în genunchi şi face o plecăciune.

— Jagunjagun Ikú, te implor, ia-mă drept Secund al tău!

Un maji cu mărgele prinse în pletele ei albe începe să râdă.

— Pe toţi zeii! Mâzeli, abia a ajuns aici. Las-o să se odihnească o clipă!

— Nu-i băga în seamă! îmi zice Mâzeli, după care mă ia de mână.

Te voi sluji cu credinţă până când îţi voi putea lua locul, ca Mai-mare al Consiliului Secerătorilor. Dar până atunci ne vom fi îndrăgostit unul de celălalt.

Când încerc să-mi retrag mâna, îşi înteţeşte strânsoarea. Vocea îi devine mai ascuţită: