atent la norii de praf ce se ridică în depărtare.
— Se apropie, Safiyah! strigă unul dintre maji. Grăbeşte-te!
— Cine se apropie? Regina? bâigui.
Iar tânăra maji clatină din cap şi răspunde:
— Titánii ei.
Strălucirea portocalie care scaldă mâinile lui Safiyah se închide la culoare, pe măsură ce fata eliberează mai mult ashê în sângele meu.
Energia spirituală îi încinge buricele degetelor, sporindu-i puterea magiei.
Simt cum ashêul mi se scurge prin corp. O căldură dogoritoare începe să-mi pulseze în piept. O săgeată de foc îmi străpunge
coastele. Muşchii mi se contractă odată cu valul ăsta neaşteptat…
Poc!
Tresar când coastele mele se lipesc la loc, de parc-ar fi magneţi.
Oasele se îmbină şi se vindecă. Strâng din dinţi, ca să suport durerea provocată de arsură. Cu toate că durerea e ascuţită, presiunea din pieptul meu scade; savurez senzaţia simţită atunci când plămânii mei se umplu cu aer. Dar, aşa cum aerul proaspăt intră în ei, tot aşa se întoarce imaginea lui Inan în mintea mea.
E încă în viaţă.
Îmi duc o mână la gât. Îmi amintesc că l-am sugrumat cu rădăcini de arbori. Nu ştiu cum a supravieţuit, dar îi simt energia vitală în adâncul meu.
Ochii mei se opresc asupra lui Amari. În mine se duce o bătălie.
Nu ştiu ce să fac.
Cum să-i spun că fratele ei trăieşte, după ce i-am provocat atâta durere?
— Safiyah, să mergem!
Picături de transpiraţie se scurg pe pielea cafenie a Tămăduitoarei.
Îşi retrage mâinile. Epuizată, Safiyah îşi lasă capul pe spate, respirând încet şi greoi.
— Îmi pare rău, îmi spune. Trebuie să plecăm. Titánii Nehandei au strâns toţi majii aflaţi la est de Zaria. Sate întregi au fost luate prizoniere în fortăreaţa Gusau.
Gusau? Îmi amintesc de satul aflat la câteva zile de mers înspre est.
Mă întreb dacă majii de acolo sunt legaţi în lanţuri şi dacă li se sfredeleşte carnea, aşa cum au sfredelit-o pe a mea.
— Mulţumesc!
Pun o mână pe genunchiul lui Safiyah, iar ea îmi zâmbeşte.
— Eu îţi mulţumesc, Jagunjagun. E o onoare să-l vindec pe Soldatul Care Aduce Moartea.
Mă încrunt când aud supranumele ăsta.
Ea şi majii se întorc în Pădurea Adichie. Când rămânem doar noi trei, nu ne privim în ochi. Mă forţez să destram tăcerea apăsătoare:
— Cum m-aţi găsit?
Tzain face semn din cap spre Nailah, care stă cuibărită la spatele meu.
— A alergat înnebunită până la noi. Am chemat-o pe Safiyah după
ce Nailah ne-a condus aici.
Mă încrunt când văd zgârieturile leonarei mele – urme lăsate de pietrişul şi de crengile care i-au crestat pielea, prin blana aurie. O
labă din faţă e bandajată şi umflată din cauza unei entorse. Deşi mă
doare, întind mâna şi o mângâi pe bot. Îşi freacă botul de faţa mea şi mă linge pe frunte cu limba ei aspră. Îi fac semn să se ducă la Tzain.
Când Nailah îl linge pe faţă, Tzain închide ochii şi se strâmbă.
— Aşa îţi ceri tu iertare? mă întreabă.
— Dacă are efect, da.
La un semn de-al meu, Nailah prinde curaj: îl acoperă pe Tzain cu
„săruturi” umede. El o împinge la o parte, dar nu-şi poate reţine zâmbetul.
