Mă împinge cât colo şi se aşază în locul meu, la marginea stâncii.

— După cum spuneam, dacă aş fi vrut să te elimin, acum n-am mai purta această conversaţie.

Gesticulează spre marginea fortăreţei, făcându-i lui Zélie semn să

se apropie.

— Rebelii Iyika au încercat de câteva ori să evadeze. Acum toate bazele din Orïsha sunt înarmate.

— Cu gaz de majacite? întreabă Zélie.

Roën încuviinţează din cap.

— Locul este împânzit de mine. Sunt de trei ori mai puternice decât cele folosite la adunare. Toţi majii vor muri asfixiaţi. Nu vor apuca să evadeze.

Îi zic:

— În cazul ăsta, facem rost de măşti. Aşa, vom trece de gaz.

— Chiar dacă reuşiţi, gardienii îi vor omorî pe toţi cei dinăuntru.

Nu vor lăsa să scape nici măcar un maji.

Înţeleg ce spune. Simt că sângele mi se scurge din obraji.

Scutur din cap şi-l contrazic pe Roën:

— E imposibil. Înţeleg că e război, dar nici măcar Mama nu e atât de crudă.

— Acum, după ce Lagosul a fost sugrumat, armata nu-şi permite să

mai lase niciun oraş să cadă în mâinile rebelilor, explică Roën. Cu siguranţă nu vor să rişte ca Iyika să strângă mai mulţi soldaţi.

Rămân cu privirea pironită la crenguţele de pe jos. Planurile mele se năruie precum castelele de nisip. După ce am eliberat-o pe Zélie din fortăreaţa Gombe, eram sigură că strategia aceasta va funcţiona.

Eliberarea prizonierilor era baza atacului meu, primul pas pe drumul meu către tron. Dar dacă Mama îi va omorî pe toţi majii pe care îi eliberăm…

Ceruri!

Nici măcar n-am atacat, iar ea deja a biruit.

— Asta tot nu explică de ce eşti aici, spune Tzain, păşind între Roën şi Zélie. Te aştepţi să credem că ai bătut atâta drum doar ca să

ne avertizezi?

Roën zâmbeşte.

— Fii serios, frate! Ce-aş avea de câştigat? Am venit să primesc recompensa de la singura persoană din Orïsha care nu te vrea mort.

Fac un pas în spate.

— Am ştiut eu! Nu merg nicăieri cu tine.

— Bine. Rămâi aici! Zélie e cea pe care o vor.

Roën scoate un pergament din buzunar. Vad I-ul roşu notat pe linia ce marchează drumul nostru.

Zélie întinde mâna după pergament.

— Pe mine mă caută Iyika?

— Tipii ăia m-au plătit ca să te însoţesc până la Ibadan şi mi-au dat banii în avans. Aşa că vino de bunăvoie! Sau, dacă nu, pot să te îndes în sacul meu de piele.

Smulg pergamentul din mâinile lui Zélie şi mă uit cu atenţie la combinaţia de puncte roşii. Îmi amintesc de rebela care m-a înfruntat din priviri în timpul adunării, de ura pe care am întrezărit-o în ochiul ei brăzdat de cicatrice.

— Rebelii mă vor moartă, spun. Vor să dispară şi restul monarhiei.

Nu putem merge la ei.

Roën îşi dă ochii peste cap şi comentează:

— Toată lumea te vrea moartă. Nu-i învinovăţesc. Dar de ce să-ţi iroseşti timpul ajutând să evadeze nişte luptători pe care nu-i poţi folosi, când poţi să te alături majilor, care au şanse să învingă?

Îi arunc lui Zélie o privire cu subînţeles, dar ea ridică din umeri.

— Ce alte variante mai avem? mă întreabă.

Roën zâmbeşte, amuzat că mă vede învinsă. Ne face semn să-l urmăm, iar el trece în fruntea grupului.

— Vino, Prinţesă! Hai să vedem dacă Iyika vor să te omoare la fel de mult precum vor mama ta sau mercenarii mei.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

INAN

Îmi privesc reflexia şi nu ştiu ce să cred. Nu-l recunosc pe străinul care-mi întoarce privirea.

Băiatul ăsta distrus, căruia i-a fost menit să fie regele Orïshei.

Pentru că am pierdut mult în greutate cât timp am fost inconştient, mă pierd în agbada stacojie a Tatei. Mătasea regală încă

poartă urma parfumului său cu lemn de santal. Dacă trag adânc aer în piept, parcă-i simt mâinile încleştate pe gâtul meu.

Nu eşti fiul meu.

Închid ochii. Stomacul meu e cuprins de spasme. De durere, scrâşnesc din dinţi. Ai zice că sabia lui a rămas înfiptă în mine. În timp ce mă pregătesc pentru prima mea adunare regală, pipăi locul în care dăinuie amintirea pionului de sênet. Mă urăsc fiindcă-mi lipseşte pionul acela.

Şi îl urăsc pe Tata pentru că mi l-a dat.