Mă agăţ de primul lucru care-mi iese în cale. Sfârşit de durere, încerc să-mi găsesc un reazem. Dincolo de întuneric nu e decât deşertăciune.
Doar războiul din mintea mea.
Fugi! Vocea lui Zélie îmi răsună în gând. Roagă-te! Ura ei mă
ancorează în prezent. La fel ca răzbunarea pe care a jurat s-o ducă la capăt. Plămânii mei încă nu au aer. În ciuda durerii, încep să
întrezăresc ceva.
Nu a funcţionat…
Magia e din nou vie.
Când mintea mea pricepe acest lucru, un calmant parcă mi se răspândeşte în creier. Îmi amorţeşte durerea. Pentru o clipă, orice alt gând dispare.
Am renunţat la toate ca să opresc întoarcerea magiei. Mi-am trădat sora şi fata pe care o iubesc. Sabia Tatei m-a străpuns.
Şi totuşi otrava încă îmi curge în sânge.
Numără până la zece! Îmi flexez degetele şi respir rar. Durerea din burta mea revine. Mă las înapoi, pe perna plină de sudoare. Mâinile mele tremură. Ating cicatricea lăsată de sabia Tatei. Îi aud urletul.
Când mi-a străpuns măruntaiele cu sabia de majacite, furia îi ardea în ochii căprui.
Cum de s-a întâmplat asta? Caut răspunsuri prin ceaţa din mintea mea. Când am căzut în balta propriului meu sânge, nu am crezut că
mă voi ridica vreodată. Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc e că
Amari a venit în fugă, ca să mă apere. A ales să-l înfrunte ea însăşi pe Tata.
Nu ştiu cum am ajuns în scena de vis şi nici cât timp a trecut de la acea zi fatidică. Ce s-a întâmplat cu tata şi cu sora mea? Unde zac ei
acum?
Ha-uuuuuuuu!
Sar în capul oaselor când aud urletul asurzitor. Alarma se dezlănţuie cu un vuiet. Peste câteva secunde, izbucneşte iar, cu forţa a mii de trâmbiţe. Patul se zguduie de vibraţii. Sunetul sirenei îmi îngheaţă sângele în vine. Sună a groază, a vărsare de sânge şi a moarte.
Sună a război.
Pe ceruri! Cobor iute din aşternuturile de mătase şi mă simt de parcă m-aş mişca prin apă. Încerc să stau drept, dar picioarele mă
trădează. Mă clatin şi mă prăbuşesc la podea.
Capul meu zace pe covorul moale. Încremenesc când mă trezesc faţă-n faţă cu privirea sfredelitoare, ca de smarald, a unui leopanar de zăpadă brodat.
— Ce se-ntâmplă? şoptesc.
Întrebările se adună pe clipă ce trece.
Ochii mi s-au obişnuit ceva mai mult cu lumina slabă a lumânării.
Mă uit cu atenţie la pereţii de un roşu-aprins, la arcadele din marmură şi la tapiseriile bogate din iatacurile regale ale Tatei.
Alarma sună cu înverşunare. Mă răsucesc spre geamurile cu pervaz aurit. Ţipete ascuţite străbat printre faldurile groase ale draperiilor.
Felia de întuneric ce se desluşeşte printre faldurile de catifea începe să se înroşească. Mi se ridică părul de pe ceafă.
— Maiestate, vă rog!
Uşa se deschide cu zgomot. Lumina lumânărilor inundă încăperea.
Orbit, mă lovesc de perete. Un general şi câteva gărzi în armură dau năvală în camera Tatei.
Generalul dă fuga la pat.
— Repede! Trebuie să-l ducem jos, în beciuri.
Dar când femeia se caţără în pat, pe aşternuturile de mătase, îmi dau seama că nu e un general.
E Mama.
Îi recunosc cu greu silueta micuţă, fiindcă poartă armură. Părul ei drept îi cade acum pe umeri, în onduleuri. Dar cel mai straniu e că
are o şuviţă albă petrecută după o ureche.
— Unde este? ţipă ea, aruncând aşternuturile din patul gol. Unde-i
fiul meu?
