Îmi duc repede mâna la gură. Răbufnesc într-un hohot de plâns incontrolabil.
Fiecare cuvânt pe care îl rosteşte face ca magia pe care o înăbuş să-mi adie pe sub piele. Deşi încerc s-o controlez, nu o pot domoli. Nu pot stăpâni amintirile…
— Nu!
Strigătul încă reverberează în mintea mea. Răsună între pereţiitemplului sfânt. De data aceasta îi văd sursa: nu fratele meu, ci Inan.
Corpul mi se izbeşte de podeaua de piatră. Baba se prăbuşeşte şi elimediat, cu o bufnitură surdă.
Săgeata i-a străpuns pieptul.
Sângele lui cald bălteşte în dreptul degetelor mele…
— Te rog! imploră Inan. Am crezut că fac ceea ce trebuie.
Mi-e greu să-l aud, din cauza bubuitului din capul meu. Magia mea vuieşte, arde de nerăbdare să-l lovească.
— Am avut încredere în tine.
Rostesc cuvintele atât de încet, încât nu sunt sigură că le aude.
Inima mea s-a făcut ţăndări din cauza lui.
Scutură din cap şi îmi zice:
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău!
Întinde o mână spre mine. Îmi amintesc totul: micuţul prinţ
speriat, buzele care mi-au promis câte-n lună şi-n stele, mâinile care mi-au dezmierdat pielea.
— O să îndrept totul, spune el. Promit c-o s-o fac, chiar dacă
trebuie să plătesc cu viaţa.
Dar mi-a mai făcut promisiuni şi altădată.
Şi apoi l-a dus pe Baba la moarte.
— Zélie…
Când mi se dezlănţuie magia, urlu ca o leonară.
În mine se aprinde o vâlvătaie pe care nu am mai simţit-o încă de la ritualul sacru.
Arbori-mamut ţâşnesc din pământ, umbrind totul în jur. Magia mea se scurge prin ţărână. Scena de vis se schimbă brusc; acum e o oglindă a tuturor suferinţelor mele.
— Zélie, te rog!
Rădăcini negre de copaci explodează din pământ şi se înfăşoară pe după picioarele lui Inan. Se încolăcesc pe corpul lui aidoma unor şerpi, trăgându-l înapoi. Nu ştiu cum reuşesc să controlez scena de vis a lui Inan, dar nici nu are importanţă. Alunec înainte, în vreme ce rădăcinile îl priponesc de un copac, strângându-se ca un cerc în jurul mijlocului, al pieptului, al gâtului.
— Aşteaptă! strigă el, văzând că-mi încleştez pumnul.
Vrejurile negre îl sugrumă, curmându-i vorbele. Sângele i se prelinge pe spate, pe măsură ce scoarţa crăpată şi aspră a copacului îi crestează pielea. Umerii mei mă ard, ca un ecou al durerii lui, dar nu-mi pasă dacă îmi fac rău…
…atâta timp cât îi fac lui rău.
— Zélie!
Ochii lui Inan mai că-i ies din orbite. Răsucesc rădăcinile cu atâta putere, încât abia mai poate să respire. Strâng cu aşa o înverşunare, încât claviculele lui pocnesc.
— Fugi! mormăi printre dinţi. Roagă-te!
Îmi apropii faţa de a lui. Unghiile mele îmi sapă semilune însângerate în palme.
— Când o să termin cu tine, o să-ţi doreşti să fi murit în ziua aia.
Mai strâng o dată, iar Inan dă ochii peste cap.
Scena de vis se spulberă când el cade la pământ, fără vlagă.
CAPITOLUL PAISPREZECE
INAN
Zélie, nu!
Brusc, deschid ochii. Îmi duc mâinile la gât. Corpul mi se zguduie din cauza tusei aspre. Simt că mă sufoc.
