— Arábìnrin, ai ceva de mâncare?

Un maji tânăr înaintează. E cel mai înalt din grup. Hainele lor sunt decolorate de soare şi ponosite. Nu ştiu dacă sunt înrudiţi sau dacă

singura legătură dintre ei e şuviţa albă.

Zélie se întinde după sacul ei din piele, dar i-o iau înainte. Scot din sacul meu o felie de carne uscată de hienară. O să vânez alta.

— Mulţumesc, Ìyáawa!

Fata zâmbeşte şi împarte felia de carne cu ceilalţi doi. Mă întreb dacă au ajuns în situaţia asta din cauza cârmuirii Mamei sau a Tatei.

Mă uit cum se îndepărtează şi mă gândesc din nou la război, la armata noastră care aşteaptă să fie eliberată, aflată la câţiva metri sub noi. Fiecare zi în care nu pun capăt acestei lupte este o zi în care poporul meu suferă.

Cu sau fără Inan, trebuie s-o elimin pe Mama şi să pun mâna pe tron.

— Uite-o!

Zélie se ghemuieşte lângă stâncă. În valea care se deschide, şaizeci de metri mai jos, se vede ţinta noastră. Fortăreaţa Gusau este aproape la fel de mare ca Gombe – o închisoare de fier care se-ntinde de-a lungul oraşului de fermieri. Înconjurată de câmpuri de manioc, fortăreaţa aruncă o umbră uriaşă asupra gardienilor săi. Soldaţi patrulează peste tot, în turnul luminat de torţe. Făcliile pâlpâitoare le luminează trăsăturile aspre.

— Deschideţi porţile! răcneşte un gadian.

Mi se usucă gâtul când lumina făcliilor îi luminează armura aurie.

Nu e nevoie să mă uit sub coiful lui ca să ştiu că are o şuviţă albă.

O ascund pe a mea. Văd încă doi titáni care patrulează. Mă întreb dacă vreunul dintre ei e la fel de puternic ca Mama.

— Priveşte!

Zélie face semn spre o caravană trasă de pantenare, care trece pe sub stânca unde ne ascundem. Când se opreşte, majii înlănţuiţi sunt forţaţi să iasă. Ţin capetele plecate şi păşesc prin uşile zăbrelite.

Mi se întoarce stomacul pe dos când văd arsurile şi vânătăile de pe pielea majilor. Fiecare chip zdrobit îmi răscoleşte şi mai mult sentimentul de vină. Dacă aş fi regină, oamenii aceştia ar fi liberi şi am munci împreună ca să construim Orïsha visurilor mele.

— Magia abia a revenit, iar familia ta deja ne adună ca pe animale!

Indignarea din vocea lui Zélie mă face să mă crispez.

— Mama se mişcă repede, îi spun. De aceea, noi trebuie să ne mişcăm şi mai repede.

Ştiu că aude numele pe care nu îl rostesc, dar nu-mi pasă ce crede.

Îl cunosc pe fratele meu; dacă trăieşte, nu va încuviinţa nici în ruptul capului ceea ce se întâmplă. A pătimit prea mult; va refuza să lupte ca Tata.

Amândoi am pătimit prea mult.

— Să stăm la pândă! propun eu. Să le aflăm programul de patrulare şi să stabilim care este cel mai potrivit moment pentru atac. Cu atâtea raiduri ale majilor, sigur au o grămadă de lucruri pe cap. Dacă reuşim să-i eliberăm pe maji, putem începe să strângem o armată.

— Eşti sigură că suntem destul de puternici? întreabă Tzain. Când am luat cu asalt fortăreaţa Gombe, am avut sprijinul lui Kenyon şi al prietenilor mei din echipa de agbön.

O voce răsună de undeva din spate:

— Dar atunci nu eraţi în război. De data aceasta, armata e pregătită.

Îmi rotesc sabia în aer şi Zélie îşi scoate iute bastonul. Dar când cel care a vorbit apare dintre tufişuri, braţele ei cad moi pe lângă corp.

— Roën?

Zélie face un pas înapoi. Mercenarul îşi încheie urcuşul. Se sprijină

de un copac. În lumina lunii, zăresc o cicatrice nouă pe obrazul lui.

— Haide, Zïtsōl! spune el. Chiar ai crezut că e atât de uşor să scapi de mine?

Mă reped la el, strângând din dinţi. Scrutez pădurea.

— Ce faci aici, în numele Cerurilor? Cum ne-ai găsit? Unde sunt oamenii tăi?

Roën ridică braţele.

— Linişteşte-te, Prinţesă! Doar ştii cum acţionez. Dacă aş fi vrut să

te capturez, la ora asta ai fi deja într-un sac de piele. V-am urmărit pentru că vreau să mă revanşez.

Îi pun sabia la gât.

— Mincinosule!

— Ce faci? îmi şopteşte Zélie.

Îi răspund:

— N-ai auzit ce ameninţări a făcut după adunare!

Falca lui Roën se încleştează. Nu-şi ia ochii de la sabia mea.

— Îţi dau o singură ocazie să laşi arma deoparte.

În ciuda tonului său ameninţător, strâng mai tare mânerul sabiei.

Dacă mai apăs un pic, o să curgă sânge.

— Să nu-l crezi! îi cer lui Zélie. Dacă e aici, înseamnă că a venit să

mă doboare şi să ia recompensa pusă pe cap…

Roën mă apucă de încheietură, forţându-mă să las sabia la o parte.

Strig de durere când, dintr-o singură mişcare fluidă, îmi răsuceşte mâna la spate.