Lagosul e pierdut.

— Nu…

Cad în genunchi. Am senzaţia că pământul îmi fuge de sub picioare. În faţa mea se dezvăluie un carnagiu. Nu recunosc locul ăsta. Oraşul meu parcă a fost pustiit de război.

Au dispărut clădirile în culori pastelate, din cartierul negustorilor.

La fel şi corturile multicolore şi căruţele din piaţa plină de viaţă, aflată la marginea cartierului. Geamuri sparte şi clădiri distruse.

Cadavre abandonate zac înşirate pe străzi.

Jumătate dintre locuinţele divinerilor ard, împrăştiind miros de cenuşă în aerul nopţii. Pereţii de lemn care pe vremuri le împrejmuiau s-au transformat în cioturi. În locul lor au rămas grămezi uriaşe de moloz – o barieră a prăpădului ce-mi ţine oraşul prizonier.

Mă apuc de burtă. Durerea care radiază în mine mă face să mă

prăbuşesc. Nu pot să cred că se întâmplă aşa ceva.

Nu pot să cred că acesta e căminul meu.

Ha-uuuuuuuu!

Alarma sună mai strident ca oricând şi, în sfârşit, înţeleg de ce. O

sferă de foc se ridică deasupra zidurilor distruse ale Lagosului.

Soarele roşu creşte cu fiecare clipă. Chiar şi de la kilometri distanţă, pielea mă ustură din cauza căldurii dogoritoare a flăcărilor sale. Aud trosnetul focului.

Apoi soarele roşu explodează.

— Pe toţi zeii!

Rămân împietrit văzând nenumărate mingi de foc care alcătuiesc un arc în aer. Explodează când ating pământul. Pare că din cer cad flăcări.

Ţipete răsună în noapte. Bombele de foc distrug Lagosul. Două

jerbe de flăcări se ridică deasupra porţilor distruse ale palatului.

Încerc să fac un pas înapoi, dar picioarele nu mi se mişcă destul de repede.

— La pământ! strigă cineva.

Braţe puternice mă prind de umeri şi mă trag spre uşile balconului.

Recunosc vocea gărzii. Zăresc cicatrici lăsate de arsuri pe gâtul soldatului.

— Ojore, tu eşti?

Nu-mi vine să cred. Nu l-am mai văzut pe vărul meu de când a plecat de la academia navală.

Mă trage înăuntru şi mă aruncă pe sacii înşiraţi lângă perete.

Trupul lui îmbrăcat în armură îl acoperă pe al meu. Lumea se scufundă într-o lumină orbitoare, albă.

BUM!

Impactul mă zdruncină până-n măduva oaselor. Suflul exploziei face geamurile ţăndări. Cioburi de sticlă plouă peste noi.

Palatul se cutremură din cauza izbiturii. Apoi năvălesc vălătuci de fum negru. Îmi apăs palmele pe urechi. Vărul meu mă ajută să mă

ridic.

— Eşti bine?

Îi fac semn că da, deşi simt că-mi zvâcneşte capul. Fiecare bucăţică

din mine urlă de durere.

— În numele Cerurilor, ce-a fost asta? întreb.

Ojore îşi acoperă nasul şi tuşeşte. Mă trage după el, spre beci.

— Ne atacă rebelii Iyika, răspunde el. Bine ai venit în război!

CAPITOLUL CINCISPREZECE

ZÉLIE

Lumina se strecoară în întunericul din mintea mea, trezindu-mă.

Scot un geamăt. Revin treptat la realitate. Corpul mi se tânguie de durere. Capul îmi zvâcneşte de parcă o turmă de rinoceri mi se războieşte în craniu. Imagini trecătoare ale scenei de vis mi se perindă în minte, odată cu fiecare val de durere.

Încep să mă agit.

— Ţine-o la pământ! ordonă o voce răguşită.

Deschid ochii. Vad chipuri cu contururi înceţoşate. Tzain se apropie de mine, blocând razele soarelui de dimineaţă. Îmi aduc aminte că am fugit cu Nailah; m-am izbit de copaci înainte să mă

prăbuşesc în scena de vis.

— Tzain…

Încerc să mă ridic, dar el mă sileşte să mă întind la loc. Apare şi Amari. Îmi tamponează picioarele, însă nu se uită în ochii mei. O

tânără maji cu pomeţi proeminenţi şi cu ochi depărtaţi unul de celălalt îngenunchează lângă ei. Îmi apasă pieptul cu degetele ei subţiri. Are păr alb, împletit în cosiţe groase, care îi atârnă până la şale. Fata descântă cu voce răguşită:

— Babalúayé, şişe nípasè mi. Babalúayé, şişe nípasè mi.

În spatele ei, doi maji stau de strajă la marginea pădurii. Se uită