Închid ochii, pregătindu-mă pentru urgia pe care urmează s-o dezlănţui. Orïsha înainte de toate.
Chiar şi de fata asta, la care ţin atât de mult.
— Zélie…
— Pe toţi zeii!
Îşi ridică braţele şi se îndepărtează valvârtej.
Tzain încearcă să o liniştească:
— Stai o clipă! Suntem prea obosiţi şi răniţi ca să lămurim totul acum.
— Nu-i adevărat.
Răceala din vocea lui Zélie stinge căldura din privirea fratelui ei.
— Pe tine nu te-a rănit gazul acela, adaugă ea. Pe ei nu-i răneşte.
Face un semn spre mine, iar eu îmi încleştez pumnii.
Pe ei.
Cuvintele acestea ustură mai mult decât oricare vorbă de-a Mamei.
— Cum rămâne cu planul zeilor? o întreb. Cum rămâne cu promisiunea că-mi vei fi mereu alături?
— Cum aş putea să-ţi fiu alături, când Baba a murit pentru ca ticăloasa de maică-ta şi titánii ei să se poată ridica?
Vorbele ei mă ustură ca o palmă peste obraz. Mă sfredeleşte cu privirea de parcă eu aş fi monstrul. De parcă eu am tras săgeata care l-a omorât pe tatăl ei.
— Nu-i cinstit! îi strig. Şi eu am pierdut oameni în lupta asta.
— Ai impresia c-ar trebui să plâng pentru nenorocitul de taică-tău? întreabă Zélie. Să-l căinez pe molâul căruia tu îi spuneai „frate”?
Din cauza a ceea ce mi-a făcut tatăl tău, nici nu mă pot uita la spatele meu! Din cauza ta şi a familiei tale, părinţii mei sunt morţi!
Zélie şchioapătă până la Nailah. Toţi muşchii îi tremură de epuizare.
— Nu compara rănile tale cu ale mele, Prinţesă! Vei pierde de fiecare dată.
Mă reped la ea:
— Voi pierde? Voi pierde? Ai avut părinţi care te-au iubit până la ultima suflare. Ai un frate care e alături de tine. Părinţii mei au încercat să mă omoare cu mâinile lor! Mi-am ucis tatăl ca să vă
protejez pe tine şi pe maji!
Vocea îmi tremură din cauza lacrimilor care ameninţă să se reverse, dar nu le las să curgă. Nu vreau s-o las să câştige. N-o să-i îngădui să mă facă să cedez.
— Îmi pare rău pentru tot ce-a făcut familia mea, dar nu te purta ca şi cum durerea mea nu-i reală! Nu eşti sigura care are cicatrici, Zélie! Familia mea mi-a pricinuit tot atâta rău cât ţi-a pricinuit şi ţie!
Chipul lui Zélie împietreşte. Îmi curm paşii. Vreau să fac să dispară
prăpastia dintre noi, dar fiecare cuvânt pe care îl rostim ne îndepărtează şi mai mult. Mă fixează cu privirea pentru o clipă ce pare că nu se mai termină. Ochii ei argintii au o expresie îngrozitoare, stinsă. Apoi se întoarce şi-şi ajută animalul de călărie să
îngenuncheze, ca să poată încăleca.
Tzain porneşte după ea.
— Zél, opreşte-te! S-a ajuns prea departe. Toţi suntem supăraţi.
Toţi suferim. E cel mai prost moment să ne certăm!
Zélie se aşază pe spatele lui Nailah.
— Cât de iute s-a transformat „tu şi cu mine” în „tu şi Amari”!
— Pe toţi zeii! Zél…
— Dar tu m-ai auzit? îl întrerupe ea. M-ai auzit când pielea îmi ardea şi nu puteam respira? M-ai auzit când îţi strigam numele sau erai prea ocupat să te-ngrijeşti de Amari?
Tzain rămâne cu gura căscată. Chipul i se umple de ruşine.
— Nu-i cinstit, spune el. Ştii bine că nu-i cinstit.
Zélie strânge din coapse, poruncindu-i lui Nailah să se ridice.
— Voi doi vă meritaţi unul pe celălalt. Transmite-i salutări mamei tale din partea mea! Sunt sigură că îndrăgeşte fiii de pescari scăpătaţi la fel de mult precum îi îndrăgeşte pe maji.
