Pe ceruri! Cobor iute din aşternuturile de mătase şi mă simt de parcă m-aş mişca prin apă. Încerc să stau drept, dar picioarele mă

trădează. Mă clatin şi mă prăbuşesc la podea.

Capul meu zace pe covorul moale. Încremenesc când mă trezesc faţă-n faţă cu privirea sfredelitoare, ca de smarald, a unui leopanar de zăpadă brodat.

— Ce se-ntâmplă? şoptesc.

Întrebările se adună pe clipă ce trece.

Ochii mi s-au obişnuit ceva mai mult cu lumina slabă a lumânării.

Mă uit cu atenţie la pereţii de un roşu-aprins, la arcadele din marmură şi la tapiseriile bogate din iatacurile regale ale Tatei.

Alarma sună cu înverşunare. Mă răsucesc spre geamurile cu pervaz aurit. Ţipete ascuţite străbat printre faldurile groase ale draperiilor.

Felia de întuneric ce se desluşeşte printre faldurile de catifea începe să se înroşească. Mi se ridică părul de pe ceafă.

— Maiestate, vă rog!

Uşa se deschide cu zgomot. Lumina lumânărilor inundă încăperea.

Orbit, mă lovesc de perete. Un general şi câteva gărzi în armură dau năvală în camera Tatei.

Generalul dă fuga la pat.

— Repede! Trebuie să-l ducem jos, în beciuri.

Dar când femeia se caţără în pat, pe aşternuturile de mătase, îmi dau seama că nu e un general.

E Mama.

Îi recunosc cu greu silueta micuţă, fiindcă poartă armură. Părul ei drept îi cade acum pe umeri, în onduleuri. Dar cel mai straniu e că

are o şuviţă albă petrecută după o ureche.

— Unde este? ţipă ea, aruncând aşternuturile din patul gol. Unde-i

fiul meu?

Soldaţii o târăsc spre uşă.

Mă zăreşte lipit de perete.

— Inan?

Culoarea îi piere din obraji. Duce repede o mână la gură. Ochii ei chihlimbarii se umplu de lacrimi. Face un pas înapoi şi se încovoaie de parcă cineva a izbit-o în stomac.

— Eşti treaz!

Nu ştiu cât timp s-a scurs de când ne-am văzut ultima oară.

Parcă au trecut vieţi întregi de atunci. Pielea ei încă are nuanţa bronzului, iar bărbia e la fel de ascuţită. Dar lumina din privirea ei s-a mai împuţinat.

— Mamă…

Nu apuc să întreb ce se întâmplă. Două gărzi o ţin pe loc.

— Lăsaţi-mă! le porunceşte Mama.

Însă oamenii sunt surzi la ţipetele ei.

— Duceţi-i în beciuri! ordonă un locotenent.

Imediat, soldaţii mă înşfacă şi pe mine. Mama mă strigă. Ei o trag înapoi, ţinând-o de braţe. Coboară în grabă treptele.

— Ce se întâmplă? strig eu. Cine ne atacă?

Dincolo de zidurile palatului, cornul răsună şi mai tare. Cerul nopţii e roşu de flăcări. Totul se petrece ca în ceaţă. Soldaţii mă târăsc afară din camera Tatei şi mă cară în jos, pe treptele de nuanţa fildeşului. Dar cu cât văd mai mult cum se înfăţişează palatul, cu atât mai multă nevoie am de răspunsuri.

S-a terminat cu podelele imaculate, de marmură! Gata cu vasele elegante, înşirate de-a lungul holurilor! Slugi şi soldaţi aleargă grăbiţi pe dalele crăpate. Sticla spartă şi ramele strâmbe de tablouri dezonorează pereţii goi.

Nu-mi cred ochilor când ajungem în capătul scării. Toată aripa de est a palatului zace în ruine. Doar munţi de moloz şi coloane prăbuşite.

E un vis. Închid ochii. Un coşmar. Nimic altceva.

Însă nu contează de câte ori clipesc; tot nu mă pot trezi.

— Ce se întâmplă? strig, dar nimeni nu mă bagă în seamă.

Nu pot să fug şi să mă ascund.

Trebuie să obţin singur răspunsuri.

Îmi proptesc bine tălpile în podea şi-mi trag umerii în spate.

Pumnul meu izbeşte gâtul gărzilor. Strânsoarea lor slăbeşte, iar eu reuşesc să mă eliberez. Alerg spre balcon.

O izbucnire de durere îmi săgetează abdomenul. Îmi forţez picioarele tremurătoare să alerge. Împing sacii de nisip din dreptul uşii şi mă întind spre clanţă.

Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?

Chiar dacă trăiesc totul aievea, mi se pare imposibil. Ultima dată

când aceste ziduri au fost străpunse, nici măcar nu mă născusem.

Arzătorii au călcat palatul în picioare, ucigându-i pe toţi cei din familia Tatei. Vechile lui poveşti îmi revin în minte. Atacul acela l-a determinat pe Tata să scape de magie. A jurat că palatul n-o să mai fie atacat niciodată.

Dau deoparte ultimul sac de nisip. Deschid uşa. Când ochii mei întâlnesc priveliştea, mâinile îmi cad pe lângă corp, neputincioase.