Nu ştiu cum să-i spun că nu e vina ei, că strig la ea pentru că nu pot striga la Inan…
Când ieşim din pădure, mi se taie răsuflarea de uimire. Luna argintie atârnă pe cerul nopţii, strălucind peste umbra Munţilor Olasimbo. Relieful se schimbă pe neaşteptate: copacii dispar şi ajungem la o stâncă ce se profilează în întuneric.
— Hoo!
Nailah scoate un răget şi-şi înfige ghearele în pământ, ca să
încetinim. Pietrişul şi praful se ridică în aer. Ne împleticim şi alunecăm pe versant.
— Ai grijă!
Mă agăţ din nou de coarnele ei, cu toată forţa pe care o am. Cu un schelălăit scurt, leonara mea cade într-o parte. Scot un strigăt când lovitura mă aruncă din spinarea ei.
Mă rostogolesc spre pădure. Corpul mi se loveşte de crengi subţiri
şi se izbeşte de un copac. Pieptul meu se ciocneşte de trunchiul tare, tăindu-mi răsuflarea. Coastele mi se rup cu un pocnet sonor. Picături de sânge îmi zboară de pe buze, vederea mi se întunecă şi mă
prăbuşesc la pământ. Mă fac ghem şi zac acolo până îmi revine vederea.
Puţin mai târziu, obrazul mi-e ud – Nailah mă linge. Îmi împunge obrazul cu nasul ei umed şi totul în jur începe să se estompeze, până
se stinge complet. Pentru prima dată, nu încerc să mă opun.
Ia-mă la tine! Încă o dată, trimit spre cer rugăciunea mea. Mama a greşit când a decis să mă lase aici, pe Pământ.
Sunt mult prea distrusă ca să mai ajut pe cineva.
Mamă, te rog…
Mă eliberez de toate. Las întunericul să mă pătrundă. Dar când deschid ochii, văd lumină.
Văd pământ.
Vad trestii.
CAPITOLUL TREISPREZECE
ZÉLIE
Nu ştiu dacă sunt prizonieră într-un vis frumos sau într-un coşmar.
Nu sunt încătuşată, dar nu mă pot mişca.
Aerul proaspăt îmi umple plămânii, şi cu toate astea nu pot respira.
Mă împresoară trestii cenuşii, veştede şi o pâclă albicioasă se furişează printre ele, precum o pătură de nori. Pământul sfărâmicios îmi apasă obrazul. Mă forţez să mă ridic.
Cum?
Întrebarea asta îmi pulsează în minte în timp ce mă uit în jur, la scena de vis. Ultima dată când am fost adusă în acest spaţiu eteric, tăişul lui Saran tocmai îmi scrijelise spatele. Îl sărutasem pe Inan, printre lacrimi. De data asta, nu văd o pădure luxuriantă. Nici vreun fir de apă curgătoare. Aici sunt doar eu.
Şi el.
Inan zace printre trestiile ofilite, mult mai aproape decât mi-aş
dori. Nu ştiu dacă e doar în mintea mea.
Nu ştiu dacă încă trăieşte sau dacă e mort.
Faptul că-l văd acum e ca şi cum o mână invizibilă m-ar strânge de gât. O alta îmi înşfacă inima. Inan se trezeşte şi se ridică de la pământ. Simt că totul în mine se prăbuşeşte.
Fac un pas în spate. Geme şi începe să mormăie, buimac. Pieptul îi e dezgolit. Are pielea lipsită de strălucire, iar corpul lui cafeniu e uscăţiv. Şuviţa albă îi străluceşte în părul ciufulit. O buclă îi cade peste faţă, în dreptul ochilor ca de chihlimbar. Clipeşte încet. Se însufleţeşte când mă vede.
— Zélie?
Mâinile încep să-mi tremure când îmi aud numele pe buzele lui. E
ca un altfel de cuţit. Unul care se înfige în cele mai ascunse cotloane ale inimii mele şi începe să se răsucească.
Nu pot să cred. Scutur din cap. Nu-i aievea.
Dar Inan e aici. Îşi apasă cu palmele carnea plină de tăieturi a abdomenului, ca şi cum încă ar sângera. Face ochii mari. Îşi aminteşte durerea pricinuită de sabia tatălui său, care i-a străpuns pântecul.
Întind mâna spre spatele meu şi pipăi literele săpate în pielea mea, care alcătuiesc cuvântul VIERME. Am decăzut atât de mult amândoi!
Pe vremuri, scena de vis era singurul loc în care nu aveam cicatrici.
— Nu aveau poruncă să tragă! strigă Inan. Trebuie să mă crezi. Le-am ordonat să nu tragă!
