— Indiferent ce urmează să se întâmple, să ştii c-o să fie din cauza ta. Să nu uiţi asta!
Până s-apuc să răspund, scoate un fluierat ascuţit, care-i face pe oamenii lui să-şi ridice capetele, ca nişte suricate.
— Plecăm! îi anunţă el.
— Cu monedele noastre? întreabă Harun.
— Scumpa noastră prinţesă nu le are.
— Ce surpriză! exclamă Harun, cu un zâmbet sinistru. Dar, după
adunarea asta cu bucluc, sunt sigur că se vor găsi unii care să
plătească dublul datoriei ei.
Cuvintele lui Harun se revarsă asupra mea ca un ocean de gheaţă.
După declaraţia Mamei, nu puţini vor pune un preţ pe capul meu.
Oameni care au destul aur ca să plătească.
Încerc să-i înduplec:
— Putem găsi o soluţie.
Mă reped după Roën, cu inima bătându-mi mai-mai să-mi iasă din piept. Armura care mai adineauri m-a făcut să mă simt atât de puternică mă apasă la fiecare pas.
Roën îşi aruncă ţigara şi se duce spre cea mai apropiată
gheparnară. Dar când Zélie îl strigă, spatele lui se încordează. Paşii îi încetinesc.
— Roën, aşteaptă!
Zélie se lasă să alunece de pe spinarea lui Nailah, dar aterizarea o zdruncină prea tare. E slăbită de majacite. În momentul în care atinge pământul, se prăbuşeşte.
Roën îşi încetineşte paşii. Oftează, apăsându-şi fruntea cu degetele. Privesc uluită cum se întoarce s-o ajute. E ca metalul atras de un magnet.
— Îmi pare rău, şopteşte ea, cu ochii argintii plini de lacrimi.
Una i se rostogoleşte pe obraz, iar Roën i-o şterge cu degetul mare.
Mâna lui nebandajată poposeşte îndelung pe obrazul lui Zélie. Se uită
unul la celălalt de parcă noi, toţi cei din jurul lor, am dispărut. Ochii lor schimbă cuvinte nerostite. Umerii lui Roën se încovoaie. Se ridică
în picioare.
— Şi mie îmi pare rău, îi zice prietenei mele.
Se îndepărtează şi încalecă pe gheparnară. Inima mi se strânge când Roën şi mercenarii lui dispar în întuneric, făcându-se nevăzuţi în pădurea deasă.
În momentul în care nu mai aud paşii animalelor lor de călărie, nu mai ştiu de cine să mă tem mai mult. De Mama şi de legiunea ei de titáni?
Sau de el?
CAPITOLUL UNSPREZECE
AMARI
Pentru o vreme, totul e împietrit. În absenţa lui Roën, nimeni nu scoate o vorbă. Într-un cotlon al minţii, ştiu că trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult de Mama, dar nu mă pot clinti din loc.
Ameninţarea lui Roën atârnă ca o sabie deasupra capului meu, împreună cu declaraţia Mamei.
Dacă toată Orïsha e pe urmele noastre, încotro ne-am putea îndrepta?
— Găsesc eu o soluţie.
Mă silesc să rostesc cuvintele, deşi nu ştiu dacă sunt adevărate.
— O să… o să găsesc o cale s-o opresc pe Mama. O să fac rost şi de monedele pentru Roën…
Tzain vine spre mine, punând mâna pe spatele meu.
— Opreşte-te o clipă! Ai trecut prin destule, spune el. Nu-i nevoie să găseşti răspunsuri în seara asta.
Vreau să-l cred, să mă refugiez în braţele lui, acolo unde mă simt în siguranţă. Însă liniştea oferită de atingerea sa nu risipeşte sunetul plânsului lui Zélie. În ciuda durerii care-mi sfâşie inima, nu-mi doresc decât s-o alin pe a ei. Mă desprind din braţele lui Tzain şi îngenunchez lângă ea, pe pământ.
— Voi îndrepta lucrurile, îi şoptesc. Îţi promit! Îmi cunosc mama mai bine decât oricine. Dacă-mi dau seama care-i strategia ei, voi şti cum să contraatacăm.
