Rostesc cuvintele atât de încet, încât nu sunt sigură că le aude.

Inima mea s-a făcut ţăndări din cauza lui.

Scutură din cap şi îmi zice:

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău!

Întinde o mână spre mine. Îmi amintesc totul: micuţul prinţ

speriat, buzele care mi-au promis câte-n lună şi-n stele, mâinile care mi-au dezmierdat pielea.

— O să îndrept totul, spune el. Promit c-o s-o fac, chiar dacă

trebuie să plătesc cu viaţa.

Dar mi-a mai făcut promisiuni şi altădată.

Şi apoi l-a dus pe Baba la moarte.

— Zélie…

Când mi se dezlănţuie magia, urlu ca o leonară.

În mine se aprinde o vâlvătaie pe care nu am mai simţit-o încă de la ritualul sacru.

Arbori-mamut ţâşnesc din pământ, umbrind totul în jur. Magia mea se scurge prin ţărână. Scena de vis se schimbă brusc; acum e o oglindă a tuturor suferinţelor mele.

— Zélie, te rog!

Rădăcini negre de copaci explodează din pământ şi se înfăşoară pe după picioarele lui Inan. Se încolăcesc pe corpul lui aidoma unor şerpi, trăgându-l înapoi. Nu ştiu cum reuşesc să controlez scena de vis a lui Inan, dar nici nu are importanţă. Alunec înainte, în vreme ce rădăcinile îl priponesc de un copac, strângându-se ca un cerc în jurul mijlocului, al pieptului, al gâtului.

— Aşteaptă! strigă el, văzând că-mi încleştez pumnul.

Vrejurile negre îl sugrumă, curmându-i vorbele. Sângele i se prelinge pe spate, pe măsură ce scoarţa crăpată şi aspră a copacului îi crestează pielea. Umerii mei mă ard, ca un ecou al durerii lui, dar nu-mi pasă dacă îmi fac rău…

…atâta timp cât îi fac lui rău.

— Zélie!

Ochii lui Inan mai că-i ies din orbite. Răsucesc rădăcinile cu atâta putere, încât abia mai poate să respire. Strâng cu aşa o înverşunare, încât claviculele lui pocnesc.

— Fugi! mormăi printre dinţi. Roagă-te!

Îmi apropii faţa de a lui. Unghiile mele îmi sapă semilune însângerate în palme.

— Când o să termin cu tine, o să-ţi doreşti să fi murit în ziua aia.

Mai strâng o dată, iar Inan dă ochii peste cap.

Scena de vis se spulberă când el cade la pământ, fără vlagă.

CAPITOLUL PAISPREZECE

INAN

Zélie, nu!

Brusc, deschid ochii. Îmi duc mâinile la gât. Corpul mi se zguduie din cauza tusei aspre. Simt că mă sufoc.

Mă agăţ de primul lucru care-mi iese în cale. Sfârşit de durere, încerc să-mi găsesc un reazem. Dincolo de întuneric nu e decât deşertăciune.

Doar războiul din mintea mea.

Fugi! Vocea lui Zélie îmi răsună în gând. Roagă-te! Ura ei mă

ancorează în prezent. La fel ca răzbunarea pe care a jurat s-o ducă la capăt. Plămânii mei încă nu au aer. În ciuda durerii, încep să

întrezăresc ceva.

Nu a funcţionat…

Magia e din nou vie.

Când mintea mea pricepe acest lucru, un calmant parcă mi se răspândeşte în creier. Îmi amorţeşte durerea. Pentru o clipă, orice alt gând dispare.

Am renunţat la toate ca să opresc întoarcerea magiei. Mi-am trădat sora şi fata pe care o iubesc. Sabia Tatei m-a străpuns.

Şi totuşi otrava încă îmi curge în sânge.

Numără până la zece! Îmi flexez degetele şi respir rar. Durerea din burta mea revine. Mă las înapoi, pe perna plină de sudoare. Mâinile mele tremură. Ating cicatricea lăsată de sabia Tatei. Îi aud urletul.

Când mi-a străpuns măruntaiele cu sabia de majacite, furia îi ardea în ochii căprui.

Cum de s-a întâmplat asta? Caut răspunsuri prin ceaţa din mintea mea. Când am căzut în balta propriului meu sânge, nu am crezut că

mă voi ridica vreodată. Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc e că

Amari a venit în fugă, ca să mă apere. A ales să-l înfrunte ea însăşi pe Tata.

Nu ştiu cum am ajuns în scena de vis şi nici cât timp a trecut de la acea zi fatidică. Ce s-a întâmplat cu tata şi cu sora mea? Unde zac ei

acum?

Ha-uuuuuuuu!

Sar în capul oaselor când aud urletul asurzitor. Alarma se dezlănţuie cu un vuiet. Peste câteva secunde, izbucneşte iar, cu forţa a mii de trâmbiţe. Patul se zguduie de vibraţii. Sunetul sirenei îmi îngheaţă sângele în vine. Sună a groază, a vărsare de sânge şi a moarte.

Sună a război.