— Nu, nu te vor urma. Deja am pierdut această bătălie. Acum monarhia are magie, şi totuşi încă ne urăşte. Magia n-are nimic de-a face cu asta.

Tzain dă să vorbească:

— Zél…

— Soluţia nu e să-ţi ucizi mama, îl întrerupe ea. Dac-o ucizi, un alt monarh care îi urăşte pe maji se va ridica imediat în locul ei. E

momentul să renunţăm. Să fim liberi. Să plecăm din Orïsha, cât încă

putem respira!

Patima din vocea ei mă ia pe nepregătite. Nu înţeleg. Lui Zélie nu-i stă în fire să dea bir cu fugiţii.

Ripostez:

— Ştiu că sorţii sunt împotriva noastră, dar nu-i putem lăsa pe oameni sub stăpânirea mamei. Trebuie să salvăm regatul. Nu avem de ales…

Zélie se ridică în picioare.

— Ba da. Avem de ales. De două ori am încercat să salvăm regatul.

Acum a venit momentul să ne salvăm pe noi!

— Eu sunt regina Orïshei, îi spun. Sunt regina lor, chiar dacă nu mă vor. Oricât de greu va fi, nu pot să fug. Datoria mea e să slujesc şi să protejez fiecare persoană din acest regat!

Zélie îi cere ajutor din priviri lui Tzain, dar el îşi încrucişează

braţele la piept.

— Zél, Amari are dreptate. Baba a murit pentru ca noi să putem lupta…

— Baba a murit pentru o minciună! strigă Zélie şi izbeşte cu pumnul într-un copac. Şi-a dat viaţa pentru magie, şi acum uite cine o are! Nehanda este mai puternică decât orice maji pe care i-am văzut vreodată!

Ecoul vocii lui Zélie răsună în pădure, printre copaci. Se străduieşte să-şi tragă sufletul. Furia i se domoleşte o clipă, iar eu zăresc durerea ce clocoteşte dedesubt.

— M-am săturat să pun mai presus regatul, magia, majii… orice altceva şi pe oricine altcineva, numai pe mine nu! Asta-i şansa noastră să fim liberi! S-ar putea să fie singura şansă pe care o vom avea vreodată.

Se uită la mine, şi parcă-i ţin inima în palme. Nu-mi doresc decât s-o vindec. Să îi alung durerea. Dar nu trebuie să alung doar durerea ei.

Închid ochii, pregătindu-mă pentru urgia pe care urmează s-o dezlănţui. Orïsha înainte de toate.

Chiar şi de fata asta, la care ţin atât de mult.

— Zélie…

— Pe toţi zeii!

Îşi ridică braţele şi se îndepărtează valvârtej.

Tzain încearcă să o liniştească:

— Stai o clipă! Suntem prea obosiţi şi răniţi ca să lămurim totul acum.

— Nu-i adevărat.

Răceala din vocea lui Zélie stinge căldura din privirea fratelui ei.

— Pe tine nu te-a rănit gazul acela, adaugă ea. Pe ei nu-i răneşte.

Face un semn spre mine, iar eu îmi încleştez pumnii.

Pe ei.

Cuvintele acestea ustură mai mult decât oricare vorbă de-a Mamei.

— Cum rămâne cu planul zeilor? o întreb. Cum rămâne cu promisiunea că-mi vei fi mereu alături?

— Cum aş putea să-ţi fiu alături, când Baba a murit pentru ca ticăloasa de maică-ta şi titánii ei să se poată ridica?

Vorbele ei mă ustură ca o palmă peste obraz. Mă sfredeleşte cu privirea de parcă eu aş fi monstrul. De parcă eu am tras săgeata care l-a omorât pe tatăl ei.

— Nu-i cinstit! îi strig. Şi eu am pierdut oameni în lupta asta.

— Ai impresia c-ar trebui să plâng pentru nenorocitul de taică-tău? întreabă Zélie. Să-l căinez pe molâul căruia tu îi spuneai „frate”?

Din cauza a ceea ce mi-a făcut tatăl tău, nici nu mă pot uita la spatele meu! Din cauza ta şi a familiei tale, părinţii mei sunt morţi!

Zélie şchioapătă până la Nailah. Toţi muşchii îi tremură de epuizare.

— Nu compara rănile tale cu ale mele, Prinţesă! Vei pierde de fiecare dată.

Mă reped la ea:

— Voi pierde? Voi pierde? Ai avut părinţi care te-au iubit până la ultima suflare. Ai un frate care e alături de tine. Părinţii mei au încercat să mă omoare cu mâinile lor! Mi-am ucis tatăl ca să vă

protejez pe tine şi pe maji!

Vocea îmi tremură din cauza lacrimilor care ameninţă să se reverse, dar nu le las să curgă. Nu vreau s-o las să câştige. N-o să-i îngădui să mă facă să cedez.

— Îmi pare rău pentru tot ce-a făcut familia mea, dar nu te purta ca şi cum durerea mea nu-i reală! Nu eşti sigura care are cicatrici, Zélie! Familia mea mi-a pricinuit tot atâta rău cât ţi-a pricinuit şi ţie!

Chipul lui Zélie împietreşte. Îmi curm paşii. Vreau să fac să dispară

prăpastia dintre noi, dar fiecare cuvânt pe care îl rostim ne îndepărtează şi mai mult. Mă fixează cu privirea pentru o clipă ce pare că nu se mai termină. Ochii ei argintii au o expresie îngrozitoare, stinsă. Apoi se întoarce şi-şi ajută animalul de călărie să

îngenuncheze, ca să poată încăleca.

Tzain porneşte după ea.