Bucăţi din dom cad peste noi ca grindina. Tresar de fiecare dată când se sfărâmă pe lespedea care ne adăposteşte.
Cineva îmi strigă numele. Scot capul la iveală; Tzain şi Amari vin în galop, călare pe Nailah. Când ne observă, Amari ne întinde mâinile.
— Prindeţi-vă! strigă ea.
Roën şi cu mine ne agăţăm cu disperare de braţele ei. Amari
strânge din dinţi, ţinându-se bine de Tzain, până ne căţărăm în spinarea lui Nailah.
Nailah scoate un răget fioros şi se fereşte de lespezile uriaşe care se prăbuşesc una după alta.
Domul se năruie în urma noastră, în timp ce ne îndepărtăm de plajă.
CAPITOLUL ZECE
AMARI
O mie de întrebări mi se învălmăşesc în minte pe măsură ce străbatem versanţii stâncoşi, călare pe Nailah. În urma noastră, Zaria se pierde în întuneric, un punct din ce în ce mai mic la orizont.
Focuri ard în depărtare – cicatrici pâlpâitoare provocate de furia Mamei. Probabil că gărzile ei ne caută prin tot oraşul. Nu va dura mult până când oamenii ei vor porni pe urmele noastre.
Cum s-a întâmplat aşa ceva?
Îmi cuprind capul în mâini, chinuindu-mă să înţeleg. Mama încă
trăieşte. Seara trecută, vestea asta ar fi fost îndeplinirea celei mai mari dorinţe ale mele.
Ar trebui să ne îmbrăţişăm. Ar trebui să-l plângem pe Inan.
Mama ar trebui să mă sprijine să revendic tronul.
În schimb, ea îmi vrea capul.
Gândeşte, Amari!
Buzele îmi tremură. Mă cuprind cu braţele. Dacă închid ochii, văd în minte mulţimea de oameni. Simt pe piele vibraţiile ei.
În acel moment, am primit tot ce mi-am dorit vreodată pentru această ţară. Am văzut pace şi unire. Soarele răsărea în sfârşit în Orïsha.
Şi în doar câteva secunde, Mama l-a făcut să apună.
— Aici.
Deschid ochii. Tzain cârmeşte brusc, conducând-o pe Nailah departe de poteca stâncoasă. La îndrumările lui Roën, ne oprim întrun luminiş. E o zonă sigură, pe care nu credeam c-o s-o mai vedem.
Copaci acoperiţi de muşchi ne înconjoară, iar crengile lor robuste ne protejează de restul lumii. Paşi grei de oameni şi de animale de călărie răsună pe lângă noi. Tot mai mulţi maji fug de soldaţii Mamei.
Ne oprim.
— La naiba! înjură Roën printre dinţi.
Sare din spinarea lui Nailah, mormăind ceva în sutorian, şi se caută
prin buzunare. Scoate o ţigară şi o pune între dinţi. Când mă
surprinde uitându-mă la el, întorc capul. Fără tezaurul regal, nu am nici măcar o monedă de aur.
Cum o să-l plătesc?
Tzain mă dă la o parte. Coboară de pe Nailah, ca să ajungă la sora lui. Îi ridică bărbia, uitându-se îndeaproape la arsurile de pe pielea ei întunecată.
— Zél, ce s-a întâmplat?
— Majacite.
Priveşte fix masca aurită din mâinile ei.
— Monarhia l-a transformat în gaz.
Majacite?
Îmi duc mâna la faţă, îmi pipăi zgârieturile şi vânătăile, şi totuşi nu simt nicio arsură. Dacă majacitele a provocat arsurile lui Zél, cum de nu m-a afectat şi pe mine?
Tzain încearcă s-o mai întrebe ceva, dar se opreşte când Zélie duce o mână tremurândă la gură. N-am văzut-o niciodată atât de înfrântă.
Atât de sfârşită. Atât de tristă.
— Îmi pare foarte rău, îi zic.
