— Zél, opreşte-te! S-a ajuns prea departe. Toţi suntem supăraţi.

Toţi suferim. E cel mai prost moment să ne certăm!

Zélie se aşază pe spatele lui Nailah.

— Cât de iute s-a transformat „tu şi cu mine” în „tu şi Amari”!

— Pe toţi zeii! Zél…

— Dar tu m-ai auzit? îl întrerupe ea. M-ai auzit când pielea îmi ardea şi nu puteam respira? M-ai auzit când îţi strigam numele sau erai prea ocupat să te-ngrijeşti de Amari?

Tzain rămâne cu gura căscată. Chipul i se umple de ruşine.

— Nu-i cinstit, spune el. Ştii bine că nu-i cinstit.

Zélie strânge din coapse, poruncindu-i lui Nailah să se ridice.

— Voi doi vă meritaţi unul pe celălalt. Transmite-i salutări mamei tale din partea mea! Sunt sigură că îndrăgeşte fiii de pescari scăpătaţi la fel de mult precum îi îndrăgeşte pe maji.

— Jur pe zei…

— Diii!

La comanda lui Zélie, Nailah porneşte iute ca fulgerul. Goneşte printre copaci.

— Zélie!

Tzain aleargă după ea, dar în câteva clipe se face nevăzută. Tzain îşi pune mâinile în cap. Izbeşte cu pumnii trunchiul celui mai apropiat copac.

— Se va întoarce, mormăie el. Are nevoie de puţin timp ca să-şi

revină.

Mă las să alunec la pământ. Dau din cap, în chip de aprobare, deşi nu prea ştiu pe cine încearcă Tzain să convingă.

CAPITOLUL DOISPREZECE

ZÉLIE

Lacrimile îmi înceţoşează vederea. Gonim printre copacii din Pădurea Adichie. Mâinile îmi tot alunecă de pe coarnele lui Nailah.

Fără şa, abia dacă pot să mă ţin.

Îmi încordez coapsele şi lumea goneşte împreună cu mine – un vârtej de stânci colţuroase şi de frunze purtate de vânt.

Încerc să mă amăgesc spunându-mi că singurul motiv pentru care nu pot să respir cum trebuie este viteza lui Nailah.

Zei, ajutaţi-mă!

Strâng din dinţi, încercând să rezist. Mi se pare că toate greşelile mele ies la iveală dintr-odată, ca o mare ce mă îneacă în curenţii ei.

Nu! îmi spun în sinea mea. Nu ei să mă ajute! Credinţa în zei a provocat toată nebunia asta.

Din cauza lor, Baba e mort.

Disperarea creşte în sufletul meu când observ că terenul e în pantă. Pământul de sub picioarele noastre o ia la vale. Copacii se răresc. Apuc strâns blana lui Nailah, chinuindu-mă să mă ţin drept.

Labele ei alunecă. Gândul că zeii m-au folosit îmi stârneşte dorinţa de a-i da drumul şi de-a mă prăbuşi la pământ.

Încă de la început, am crezut că zeii au un plan măreţ. Am crezut în calea pe care mi-o deschid ei, chiar şi atunci când nu o vedeam. În schimb, m-am ales doar cu cicatrici pe spate şi cu rănile încă vii din inima mea. Zeii m-au folosit ca pe un pion şi apoi, când magia a revenit, m-au azvârlit deoparte. N-am încredere că zeii îmi pot aduce altceva în afară de durere.

Mama, ia-mă la tine!

Rugăciunea prinde contur. Mă gândesc cum ar fi să mă aflu în alâfia, împreună cu Mama şi cu Baba. Mă gândesc la pacea care vine odată cu moarte. Vreau să fiu din nou în braţele Mamei.

Ea mi-a zis că Orïsha are nevoie de mine, că munca mea nu s-a terminat. Dar readucerea magiei n-a făcut decât să înrăutăţească

lucrurile. Majii o duc mult mai rău decât înainte.

Închid ochii. Mă încordez când îmi amintesc cum Regina Nehanda a absorbit ashêul din venele titánilor ei. Magia era singura noastră

apărare, dar s-a dovedit că nici măcar nu este la fel de puternică

precum a ei. Nu contează ce facem. Nu contează cât de mult mă lupt.

Majii nu vor fi liberi niciodată.

Singurul lucru care ne e hărăzit în lumea asta este suferinţa.

— Mamă, ia-mă la tine!

Strig cuvintele. Îmi ridic chipul spre cer.

Vânturile tăioase îmi biciuiesc arsurile de pe faţă. Sângele mi se amestecă cu lacrimile.

— Du-mă înapoi, şoptesc, făcându-mă mică în blana lui Nailah.

Gata cu luptele împotriva monarhiei! Gata cu luptele pentru simpla existenţă! Gata cu lacrimile! Gata cu neînţelegerile! Gata cu durerea!

Gata cu Tzain!

Gândul acesta transformă golul din inima mea într-un hău.

Aproape c-o întorc pe Nailah din drum, ca să alerg înapoi în braţele lui Tzain.

Şi Amari…

Trag adânc aer în piept, dorindu-mi să retrag fiecare cuvânt pe care i l-am strigat adineauri.