— Toată lumea s-a adunat în sala tronului. Mergem acolo când eşti gata.

— Dar beciul este cel mai sigur loc…

Mama mă întrerupe cu un gest al mâinii.

— Poporul tău îşi va întâlni noul rege, aşa cum cere tradiţia. Nu vei sta ascuns în întuneric, ca un laş.

Ojore dă aprobator din cap.

— Nu-ţi scapă nimic, mătuşă.

— Nu ne permitem să ne scape ceva, spune ea. Tot Consiliul va fi de faţă. Generalul Jokôye ne va urmări cel mai atent dintre toţi. Dacă

vrei să fii comandantul armatei de care ai nevoie ca să câştigi acest război, trebuie să le dovedeşti că eşti la înălţimea aşteptărilor.

Mi se usucă gâtlejul şi înghit în sec, dorindu-mi să fi avut mai mult timp să mă pregătesc.

Ştiu că de mine depinde să scap Lagosul şi Orïsha de mânia rebelilor Iyika, dar problemele par mult prea grave ca să fie rezolvate.

Străzile sunt blocate, rezervele de hrană scad tot mai mult, ameninţarea cu următorul atac cu bombe incendiare ne apasă. Cum aş putea să-i opresc pe rebeli, când n-am fost în stare nici măcar să

împiedic întoarcerea magiei?

— Şi acum, un ultim detaliu.

Unghiile vopsite ale Mamei lucesc când pocneşte din degete, făcând semn unui slujitor să intre în cameră. Acesta duce o pernă din catifea pe care stă coroana Tatei. Vederea aurului lustruit îmi stârneşte spasme în abdomen.

Ojore mă bate pe spate înainte să iasă din încăpere.

— Te aştept afară. Eşti pregătit. Tatăl tău ar fi mândru de tine.

Deşi totul în mine se încleştează dureros, reuşesc să etalez un zâmbet. Dar surâsul meu piere în momentul în care Mama ia coroana şi-mi face semn să îngenunchez. Metalul strălucitor se înalţă

asemenea unui tort cu două etaje. E cu totul din aur. Desene bătute în diamante alcătuiesc vârtejuri în jurul unui elefantar. Este blazonul regal originar. Un rubin roşu, scânteietor tronează în vârf, lucind întunecat, aproape sângeriu.

Ochii Mamei capătă o expresie distantă. Priveşte fix coroana.

— Ştiu, îmi zice. Dacă aş putea, i-aş da foc.

— Măcar tu nu eşti nevoită să porţi hainele Tatei.

— O să pun să ţi se facă veşminte noi.

Îmi aşază coroana pe cap. Carapacea dură în spatele căreia se ascunde se fisurează. Îşi duce degetele la gură şi oftează.

— Pe Ceruri! Mamă, te rog, nu plânge!

Mă loveşte în glumă, apoi îmi îndreaptă gulerul. Nu-mi place deloc că se agită atât de mult, însă iubesc felul în care zâmbeşte.

— Tatăl tău a fost departe de-a fi un om bun. Dar a fost un rege bun. A făcut totul ca să apere Tronul. Ca succesor al lui, trebuie să

faci acelaşi lucru.

Îşi pune mâinile pe umerii mei şi mă întoarce cu faţa spre oglindă.

Alături de ea, persoana care mă priveşte începe să pară familiară.

— Nu vreau să fiu la fel ca el, Mamă. Nu pot.

Mă ia de braţ.

— Nu fi ca tatăl tău, Inan! Fii regele care el nu a reuşit să fie!

CAPITOLUL OPTSPREZECE

ZÉLIE

— Staţi pe loc!

Când aud ordinul lui Roën, îmi înăbuş un mormăit de frustrare şi mă sprijin de un copac. Nailah cască şi se întinde lângă mine. Laba ei rănită încă nu-mi îngăduie s-o călăresc. Ne oprim în mijlocul unei zone rărite de pădure tropicală ce se întinde de-a lungul versantului, lângă centrul Munţilor Olasimbo. Va dura mai bine de jumătate de lună să ne întâlnim cu Iyika în Ibadan. Fiecare întârziere pare o eternitate.

— Nu te uita aşa la mine, Zïtsōl!

Roën îmi face semn cu degetul, apoi merge înainte.

— Suntem pe punctul de-a ne da de gol. Trebuie să mă opresc şi să

fac o verificare.

Bat din picior, nerăbdătoare, când el trece înainte, croindu-şi drum printre copacii răzleţi. Verdeaţa luxuriantă ne înconjoară. Acoperă

toate ramurile, toţi lujerii răsuciţi. Pe măsură ce pădurea tropicală se sfârşeşte, pantele ce se întind la poalele munţilor devin tot mai mari.

Soarele fierbinte le scaldă în lumina lui. Cerul n-are niciun nor.

— E liberă calea? îi strig lui Roën. Sau trebuie să aşteptăm până

percheziţionezi toate oile?

— Sunt sigur că pe majii ăştia nu i-ar fi deranjat să călătorească

împreună cu unul ca mine.

Când se îndepărtează de porţiunea cu iarbă culcată la pământ, inima mi se strânge în piept.

La picioarele lui zac doi maji, niciunul dintre ei cu mult mai în vârstă decât mine. Sângele uscat pătează tunicile uzate, mai închis la culoare în jurul rănilor de sabie din piepturile lor. Arsurile de pe pielea lor dau de înţeles că soldaţii Nehandei au folosit majacite.

— Nu te holba!