Zilele trec, şi totuşi cuvintele lui Zélie rămân captive în mintea mea. Mă bântuie în timp ce înaintăm prin Munţii Olasimbo, la adăpostul nopţii. Valuri de ceaţă se întind la picioarele noastre.
Urcăm pe un drum forestier. De aici se vede fortăreaţa Gusau, la câţiva metri sub noi. Trebuie să găsesc o cale să-i eliberez pe majii ţinuţi prizonieri înăuntru, ca să strâng o armată şi s-o înfrunt pe Mama. Dar gândul îmi stă doar la Inan.
Nu ştiu ce să fac dacă el încă trăieşte. Ştiu că n-o pot lăsa pe Mama să ocupe tronul Orïshei, dar, dacă Inan stă pe tron, trebuie să-i eliberez pe majii prizonieri în fortăreaţa Gusau? Dacă acum Inan e rege, va mai purta el acest război?
Când am văzut cum tata îl străpunge cu sabia pe fratele meu, am simţit rana aceea drept în inimă. Dacă Inan e cu adevărat în viaţă, nu vreau să mă mai lupt cu el.
Vreau să alerg direct în braţele lui.
— Iar te gândeşti la el.
Tzain se apropie de mine, zâmbind cu blândeţe. Îmi petrece după
ureche o şuviţă de păr, apoi mă mângâie pe spate.
— Cum aş putea să nu mă gândesc la el?
Îmi cobor vocea, uitându-mă la Zélie, care merge în faţa noastră.
— Dacă e adevărat ce spune… dacă Inan chiar e în viaţă…
E de-ajuns să-i rostesc numele şi-mi amintesc fiecare noapte pe care am petrecut-o singură, după ce ritualul a ieşit anapoda.
Hohotele mele de plâns reverberau între pereţii reci ai navei de război. Atunci am plâns atât de mult, încât aşternuturile mele erau mereu ude.
În ciuda suferinţelor pe care mi le-a provocat Inan, nu ştiam cum să trăiesc în lumea aceasta fără fratele meu. În numele Cerurilor! Ce să fac dacă într-adevăr s-a întors?
Zélie ridică o mână, forţându-ne să ne oprim.
— Staţi puţin!
Crengile copacilor din faţă se mişcă. Zélie întinde mâna spre bastonul ei.
Dintr-odată, inima îmi bate cu putere. Aud paşi care se apropie.
Nişte umbre se conturează din ce în ce mai ameninţător. Dar când cele trei siluete ies la iveală, îmi vine inima la loc.
Sunt umbrele unor copii.
— Arábìnrin, ai ceva de mâncare?
Un maji tânăr înaintează. E cel mai înalt din grup. Hainele lor sunt decolorate de soare şi ponosite. Nu ştiu dacă sunt înrudiţi sau dacă
singura legătură dintre ei e şuviţa albă.
Zélie se întinde după sacul ei din piele, dar i-o iau înainte. Scot din sacul meu o felie de carne uscată de hienară. O să vânez alta.
— Mulţumesc, Ìyáawa!
Fata zâmbeşte şi împarte felia de carne cu ceilalţi doi. Mă întreb dacă au ajuns în situaţia asta din cauza cârmuirii Mamei sau a Tatei.
Mă uit cum se îndepărtează şi mă gândesc din nou la război, la armata noastră care aşteaptă să fie eliberată, aflată la câţiva metri sub noi. Fiecare zi în care nu pun capăt acestei lupte este o zi în care poporul meu suferă.
Cu sau fără Inan, trebuie s-o elimin pe Mama şi să pun mâna pe tron.
— Uite-o!
Zélie se ghemuieşte lângă stâncă. În valea care se deschide, şaizeci de metri mai jos, se vede ţinta noastră. Fortăreaţa Gusau este aproape la fel de mare ca Gombe – o închisoare de fier care se-ntinde de-a lungul oraşului de fermieri. Înconjurată de câmpuri de manioc, fortăreaţa aruncă o umbră uriaşă asupra gardienilor săi. Soldaţi patrulează peste tot, în turnul luminat de torţe. Făcliile pâlpâitoare le luminează trăsăturile aspre.
— Deschideţi porţile! răcneşte un gadian.
Mi se usucă gâtul când lumina făcliilor îi luminează armura aurie.
Nu e nevoie să mă uit sub coiful lui ca să ştiu că are o şuviţă albă.
O ascund pe a mea. Văd încă doi titáni care patrulează. Mă întreb dacă vreunul dintre ei e la fel de puternic ca Mama.
— Priveşte!
Zélie face semn spre o caravană trasă de pantenare, care trece pe sub stânca unde ne ascundem. Când se opreşte, majii înlănţuiţi sunt forţaţi să iasă. Ţin capetele plecate şi păşesc prin uşile zăbrelite.
Mi se întoarce stomacul pe dos când văd arsurile şi vânătăile de pe pielea majilor. Fiecare chip zdrobit îmi răscoleşte şi mai mult sentimentul de vină. Dacă aş fi regină, oamenii aceştia ar fi liberi şi am munci împreună ca să construim Orïsha visurilor mele.
— Magia abia a revenit, iar familia ta deja ne adună ca pe animale!
Indignarea din vocea lui Zélie mă face să mă crispez.
— Mama se mişcă repede, îi spun. De aceea, noi trebuie să ne mişcăm şi mai repede.
