— Vei fi mama copiilor mei. Voi sluji familia noastră până la ultima suflare…

Mama Agba ne întrerupe. Mângâie creştetul lui Mâzeli.

— Bine! Patrulele militare vor trece în curând pe aici. Hai să

continuăm conversaţia în spatele zidurilor!

— Aşa se poartă tot timpul? îi şoptesc Mamei Agba, în timp ce înaintăm.

— Ca toţi viitorii mari Secerători, Mâzeli e foarte hotărât.

Zâmbesc, dar zâmbetul meu dispare când văd că Roën zăboveşte în urma noastră. Un maji îi întinde o pungă cu aur. Ceva în sufletul meu se veştejeşte când Roën nu-i urmează pe ceilalţi, în pădurea tropicală.

Rămân în urmă şi îi vorbesc:

— Gata? Asta-i tot? Pleci din nou?

— Mi-am făcut treaba. Trebuie să mă întâlnesc cu echipa mea, în Lagos.

— Lagos? întreb. Lucrezi pentru adversar?

— Se pot face mulţi bani în război, Zïtsōl. Dacă n-ai mai lua aşa de

în serios luptele astea, ai putea pune şi tu mâna pe bani frumoşi.

Scutur din cap. Oare de ce m-am aşteptat să se poarte altfel?

— Te mai interesează şi altceva în afară de aur? îl întreb.

— Mă interesezi tu, nu-i aşa?

Roën se apleacă spre mine atât de mult, încât îi văd pistruii de pe pomeţi. Buzele lui îmi ating uşor urechea. Îmi şopteşte:

— Nu te îngrijora! Ceva îmi spune că drumurile noastre se vor întâlni din nou.

Majii ne conduc pe un drum ce se abate de la poteca din junglă, de-a lungul unui râu învolburat. Apa curgătoare împarte pădurea tropicală în două, despicând vegetaţia deasă. Sub noi, terenul plin de hârtoape urcă şi coboară în pante. Parfumul de pământ reavăn şi de flori sălbatice e tot mai puternic. Arbori-mamut ne împânzesc calea, alcătuind deasupra noastră bolţi abundente, de culoarea smaraldului.

Păşesc lângă Mama Agba. Ne afundăm pe sub rădăcinile ridicate ale copacilor. Tzain, Amari şi cu mine rămânem aproape unii de ceilalţi şi ascultăm cu atenţie în timp ce ea ne explică originile grupului Iyika.

— Tot nu înţeleg, spune Tzain. Tu eşti fondatoarea rebeliunii?

Mama Agba încuviinţează din cap.

— Oarecum. Dar totul a început ca o mişcare de apărare. Tatăl tău şi cu mine eram la jumătatea drumului spre Oron când am avut o viziune cu voi trei în colonia divinerilor. Nu am ajuns la timp ca să

oprim atacul monarhiei, dar am găsit supravieţuitori. Amândoi i-am condus aici, unde ne-au atacat şi mai mulţi soldaţi.

Vocea i se frânge. Mă duc cu gândul la momentul morţii lui Zulaikha şi a lui Salim. Tzain şi cu mine schimbăm o privire. În sfârşit, înţelegem. Din cauza asta a ajuns Baba în puterea lui Inan. De aceea a murit.

— Vă dau cuvântul meu că am luptat din răsputeri, suspină Mama Agba. Dar tatăl vostru nu a vrut să fim răniţi. S-a predat singur gărzilor, care s-au învoit să ne cruţe vieţile.

Flăcările care mistuiau sicriul lui Baba îmi ard în minte, pe măsură

ce ea vorbeşte. Deşi trecem pe lângă flori parfumate, în culorile asfinţitului, nu simt decât mirosul greu de cenuşă.

Mama Agba scutură din cap.

— Îmi pare atât de rău! Mai mult decât vă puteţi închipui.

O strâng de mână.

— Să nu-ţi pară rău! Nu e vina ta.

Amintirea lui Inan conducându-l pe Baba spre moarte îmi reaminteşte de ce mă aflu aici. Cu ajutorul rebelilor Iyika, îi putem elimina pe Inan şi pe Nehanda. O să-l sugrum cu mâinile mele.

— După ce tabăra a capitulat, ne-am dat seama că avem o şansă.

Mâzeli profită de tăcerea Mamei Agba şi zice:

— Nimeni altcineva nu ştia că magia s-a întors. Am folosit neştiinţa lor ca să punem la cale un atac.

— În noaptea solstiţiului centenar, ne-am coalizat cu alţi maji şi am împânzit graniţele Lagosului, intervine o maji mică de statură. În momentul în care darurile ni s-au întors, am luat oraşul cu asalt.

Monarhia a fost ca luată din oală.

Amari e descumpănită. Nu-mi pot ascunde uimirea. Nu-mi vine să

cred că au avut încredere că voi reuşi să aduc înapoi magia. Nu-mi vine să cred că sacrificiul meu i-a îngăduit poporului meu să lupte.

— Cum a fost? îi întreb.

— Măreţ, şopteşte Mâzeli. Am fi cucerit palatul, dacă n-ar fi fost Nehanda. Dar acum, că eşti aici, le vom străpunge apărarea. Cu Soldatul-Care-Aduce-Moartea de partea noastră, războiul e ca şi câştigat.

Cuvintele lui stârnesc valuri de urale printre maji, urale care ne însoţesc până când ajungem în faţa unui pisc impresionant. Un Pământic înalt face un pas înainte.

Mama Agba schiţează un gest şi ni-l prezintă:

— Mai-marele Kâmarū.

Un inel din argint, petrecut printr-o nară, luceşte în contrast cu pielea lui închisă la culoare. Părul său des şi alb stă ţeapăn, în bucle mici, dezordonate. De la jumătatea coapsei drepte în jos, piciorul lui e sculptat din fier. Mă dau un pas înapoi când trece prin dreptul meu, dar se opreşte şi face o plecăciune. Genunchiul de fier atinge pământul.

— Poveştile despre tine nu se compară nici pe departe cu realitatea, îmi spune, făcându-mă să mă îmbujorez.

Mâzeli păşeşte între noi.

— Kâmarū, nu-mi pasă că eşti de două ori cât mine. Vezi-ţi de treabă!