Metalul modelat îmi aduce aminte de hainele croite de Mama Agba.

Irizaţii metalice strălucesc în spatele mănuşilor lucioase şi al apărătoarelor de umeri – zece culori pentru cele zece clanuri de maji.

Doisprezece, douăzeci şi opt, patruzeci şi doi… cincizeci şi şapte…

şaptezeci şi nouă. Mereu mi-am imaginat că în spatele semnului roşu

al grupului Iyika e o mână de rebeli dezorganizaţi, dar cei optzeci de soldaţi sunt organizaţi şi pregătiţi de luptă. Este mai mult decât am sperat. Dacă îi pot convinge să treacă de partea mea, pot încheia acest război mult mai repede decât mi-am închipuit.

— Jagunjagun!

O maji cu pielea închisă la culoare se îndreaptă ţanţoş spre noi.

Capul ei ras impune respect şi atenţie. Are trei inele mari, de argint, în lobul urechii drepte.

— Kâmarū n-a minţit, zice ea. Chiar e o încântare să te privească

omul!

Zâmbeşte poznaş, ceea ce îi scoate în evidenţă nasul lat şi buzele pline. Face o plecăciune şi îşi sprijină un genunchi în pământ. Tatuaje minuţios desenate îi acoperă în întregime braţul drept, ca o mânecă.

— Eu sunt Nâomi. Dar prietenii îmi spun Nâo. Îmi puteţi spune şi voi la fel.

Îşi petrece braţul tatuat pe după gâtul lui Zélie, trăgând-o de lângă

Mâzeli.

— Ce faci? întreabă Mâzeli. Mama Agba a vrut să le prezint locul.

— Poţi să faci asta mai târziu, îi spune Nâo. Trebuie să-i cunoască

pe Ramaya şi pe ceilalţi Consilieri.

Nâo o trage pe Zélie după ea. Dau să pornesc după ele, dar Mâzeli mă apucă de mână, obligându-mă să rămân pe loc.

— Eşti sigură că vrei să vii? mă întreabă el. Mai-marii nu prea te au la inimă.

Privirea lui alunecă spre şuviţa mea albă. Obrajii mi se înroşesc.

Broboane de transpiraţie mi se adună pe tâmple, la gândul că voi sta faţă în faţă cu majii care au aluat Lagosul cu asalt.

— Mai-marii conduc sanctuarul? îl întreb.

Mâzeli aprobă cu un gest al capului.

— Da. Şi Iyika.

— În cazul ăsta, nu am de ales. Du-mă la ei!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

INAN

Tobele răsună pe holuri, ca un tunet asurzitor. Vibraţiile lor îmi străbat craniul. Mama, Ojore şi cu mine aşteptăm în faţa uşilor care dau spre sala tronului. În timp ce mă pregătesc pentru prima mea apariţie în public în calitate de rege, marii monarhi din trecut mă

privesc din portretele de pe pereţi.

Încerc să nu mă gândesc că, dacă nu ar fi fost acest război, portretul Tatei ar atârna şi el aici.

Mama îmi netezeşte haina pe umeri şi îmi îndreaptă coroana.

— O să fii măreţ, mă asigură ea.

— Nu ştiu ce să zic… mă tachinează Ojore. Poate mediocru, în cel mai bun caz.

Ne zâmbim unul altuia. Dar Mama ne săgetează din priviri.

— Nu-i un moment potrivit să glumiţi! Va fi destul de greu să-i arăţi poporului de ce eşti în stare, Inan, dar mai presus de-atât, va trebui să le arăţi consilierilor ce poţi.

Dau din cap. Îmi amintesc ce mi-a zis mai devreme: fără sprijinul Consiliului Regal, nu voi obţine controlul asupra armatei de care am nevoie ca să-i înving pe Iyika şi să câştig acest război.

Mama se îndreaptă spre soldaţii titáni care stau de gardă la intrarea în sala tronului, iar ei o salută şi o poftesc înăuntru. În momentul în care uşile din lemn de stejar se închid la loc, nu-mi mai simt picioarele. Mereu am crezut că Amari va fi cea care mă va pregăti pentru momentul acesta, în iatacurile mele. Am crezut că

Tata îmi va înmâna coroana, la sfârşitul domniei lui. Îmi doream s-o facă.

Mi-am dorit să fie mândru de mine.

— Ceva îmi spune că asta ţi-ar prinde bine, zice vărul meu.

Ojore scotoceşte în buzunarul pantalonilor. Nu ştiu ce se pregăteşte să-mi dea. Fac ochii cât cepele văzând că scoate un mic obiect din bronz. Când văd moneda, îmi amintesc de colonia divinerilor, înainte de reîntoarcerea magiei, atunci când Zélie m-a

învăţat o singură incantaţie.

— Asta ce-i? am întrebat-o când mi-a dat moneda.

— Ceva cu care să te poţi juca fără să te otrăveşti. Dă-i drumul şicalmează-te.

— Am găsit-o la tine, după ritual, îmi explică Ojore. Am vrut s-o arunc, dar apoi mi-am zis că nu te-am văzut niciodată atingând o monedă. M-am gândit că, dacă ai luat-o cu tine în luptă, trebuie să fie importantă. Mereu făceai ceva aiurea cu mâinile.

Îmi pune în palmă bucata de metal. Degetele mele cuprind metalul oxidat. Îmi trec degetul mare peste gheparnara gravată în centru.

Sunt surprins să constat cât de repede mă emoţionez.

— Nici nu ştii cât de mult înseamnă moneda pentru mine, îi zic. Îţi mulţumesc!

Ojore mă plesneşte peste spate.

— E doar o monedă. Nu-i cazul să plângi. Acum să mergem!