Mă ia de braţ.
— Nu fi ca tatăl tău, Inan! Fii regele care el nu a reuşit să fie!
CAPITOLUL OPTSPREZECE
ZÉLIE
— Staţi pe loc!
Când aud ordinul lui Roën, îmi înăbuş un mormăit de frustrare şi mă sprijin de un copac. Nailah cască şi se întinde lângă mine. Laba ei rănită încă nu-mi îngăduie s-o călăresc. Ne oprim în mijlocul unei zone rărite de pădure tropicală ce se întinde de-a lungul versantului, lângă centrul Munţilor Olasimbo. Va dura mai bine de jumătate de lună să ne întâlnim cu Iyika în Ibadan. Fiecare întârziere pare o eternitate.
— Nu te uita aşa la mine, Zïtsōl!
Roën îmi face semn cu degetul, apoi merge înainte.
— Suntem pe punctul de-a ne da de gol. Trebuie să mă opresc şi să
fac o verificare.
Bat din picior, nerăbdătoare, când el trece înainte, croindu-şi drum printre copacii răzleţi. Verdeaţa luxuriantă ne înconjoară. Acoperă
toate ramurile, toţi lujerii răsuciţi. Pe măsură ce pădurea tropicală se sfârşeşte, pantele ce se întind la poalele munţilor devin tot mai mari.
Soarele fierbinte le scaldă în lumina lui. Cerul n-are niciun nor.
— E liberă calea? îi strig lui Roën. Sau trebuie să aşteptăm până
percheziţionezi toate oile?
— Sunt sigur că pe majii ăştia nu i-ar fi deranjat să călătorească
împreună cu unul ca mine.
Când se îndepărtează de porţiunea cu iarbă culcată la pământ, inima mi se strânge în piept.
La picioarele lui zac doi maji, niciunul dintre ei cu mult mai în vârstă decât mine. Sângele uscat pătează tunicile uzate, mai închis la culoare în jurul rănilor de sabie din piepturile lor. Arsurile de pe pielea lor dau de înţeles că soldaţii Nehandei au folosit majacite.
— Nu te holba!
Tzain îmi dă un ghiont şi trece în faţa mea. Amari vine după el. Îmi uşurează povara, luând frâiele lui Nailah.
Mă aplec la pământ.
— De la zei primim darul vieţii. Zeilor trebuie să le înapoiem acestdar.
Deşi nu vreau să simt iureşul magiei, şoptesc cuvintele ritualului íbùkún, pentru ca bietele lor suflete să se poată odihni în pace. Ochii mă ustură. Amintirea morţii lui Baba mă copleşeşte, dar îmi înghit lacrimile. Mă ridic. Roën îşi încrucişează braţele la piept.
— E prima dată când te văd făcând magie, de când s-a îndeplinit ritualul.
Îl ating în trecere, fără să spun un cuvânt. Îi acopăr pe maji cu ferigi mari, apoi merg mai departe.
Mă ajunge din urmă şi păşeşte lângă mine.
— Serios? Din nou? Acum ne prefacem că nu m-ai strigat când am plecat?
Îi întorc vorba:
— Acum ne prefacem că nu ai plecat deloc?
Un zâmbet timid îi joacă în colţul gurii.
— Măcar spune-mi ce s-a schimbat! îmi cere. Am crezut că vrei să
fii liberă.
Îmi îndrept din nou atenţia către cărarea de munte. Păşesc peste pietrele împrăştiate prin iarba sălbatică. Uneori, gândul îmi zboară la mare. La pământurile care mă aşteaptă la capătul acestor suferinţe.
Dar de fiecare dată revăd chipul lui Inan, care mă ancorează în pământul Orïshei.
— Planurile mele nu s-au schimbat, îi spun. Dar mai întâi trebuie să mă ocup de ceva.
Roën zâmbeşte.
— Înţeleg. Sper că acel ceva se bucură în tihnă de ultima sa suflare.
Îmi face cu ochiul, iar eu îi arunc o privire furioasă. Mă enervează
cât de bine reuşeşte să citească printre cuvintele mele. Şi Inan îmi ghicea gândurile; dar în ceea ce-l priveşte pe Roën, nu există nicio cauză magică.
