Ridic o mână în aer.

— Pe loc repaus, generale! E doar un copil care caută de mâncare.

— N-aţi fost aici când Lagosul a căzut! se repede la mine Jokôye.

Când vine vorba despre maji, copiii lor sunt tot soldaţi bine instruiţi.

Când mă uit la fată, nu văd ameninţarea pe care o zugrăveşte generalul. Ochii ei căprui scapără de furie. Gâfâie. Respiră tot mai precipitat. Mama încearcă să mă ţină lângă ea, însă moneda de aramă

îmi arde palma.

O dau la o parte pe Jokôye, mă apropii de tânăra maji şi îngenunchez în faţa ei.

— Nu-mi pasă că eşti rege! se răsteşte fata. O să te fac scrum!

— Cum te numeşti? o întreb.

Clipeşte surprinsă, apoi îşi mijeşte ochii oblici.

— Mă numesc Raifa. Şi o s-ajung să văd un maji stând pe tronul ăsta.

La auzul ameninţării, Jokôye se repede la fată, dar o oblig să facă

un pas înapoi. Ridic pâinile de jos şi le pun în desaga din bumbac a Raifei.

— Nu e nevoie să furi, îi spun. Oferim gratis mâncare proaspătă.

— Inan! şuieră Mama printre dinţi, cu ochii lucind de îngrijorare.

În spatele meu, aud cum Jokôye scrâşneşte din dinţi. Soldaţii îmi aruncă priviri nimicitoare. Perspectiva aprobării de care am nevoie devine tot mai firavă, cu fiecare secundă care trece. Dar acum, privind-o pe fată, îmi amintesc de promisiunea făcută lui Zélie. Nu vreau doar să fiu rege. Vreau să fiu regele care tatăl meu n-a putut să

fie.

Îi înapoiez Raifei desaga.

— Du asta poporului tău şi împrăştie vorba! Spune-le că orice maji dezertor care contribuie de bunăvoie la eforturile de reconstruire va primi raţie dublă de mâncare.

Mama se face albă ca hârtia. Picioarele nu o mai ţin. Se aşază. Când i-o dau pe Raifa lui Ojore, sala plină până la refuz protestează, cuprinsă de o iritare nestăvilită. Ojore e singurul în care am încredere.

— Asigură-te că ajunge întreagă în pădure! îi zic.

Ojore strânge din dinţi atât de tare, încât mi-e frică să nu-i crape falca, dar face un efort şi se înclină în faţa mea. Furia mulţimii sporeşte în momentul în care Amiralul o conduce pe fată dincolo de uşile palatului.

— Majestate, ne-ai scuipat în faţă! răcneşte Jokôye. Viermii ăştia ne-au distrus căminele! Ne-au omorât oamenii dragi!

O întrerup:

— Şi noi am făcut acelaşi lucru cu ei, decenii la rând. Îi atacăm. Ne atacă şi ei. Nu se termină niciodată!

Obrajii Mamei sunt atât de palizi, încât pare c-o să leşine dintr-o clipă-n alta. Nu ştie ce lucruri am văzut. Nimeni nu ştie ce am simţit.

— Dacă aţi fi maji şi v-ar fi revenit puterile, voi ce-aţi face? mă

adresez mulţimii. Familiile lor au fost măcelărite în timpul domniei tatălui meu. Am aruncat mai bine de jumătate dintre ei în temniţe!

Până în momentul acesta, majii au avut doar două alegeri: fie să lupte împotriva noastră, fie să accepte persecuţiile. Datorită decretului pe care l-am dat, vor mai avea o alegere: posibilitatea de-a trăi într-o pace durabilă. O pace pe care nu le-a fost îngăduit s-o trăiască.

Deşi caut din priviri susţinere printre cei de faţă, nimeni nu-mi sare în apărare. Consilierii mă ţintuiesc cu priviri de gheaţă. Pierd

simpatia pe care reuşisem s-o câştig printre soldaţi.

— Poate că nu sunteţi de acord cu metodele mele, dar aşa vom avea o şansă de-a trăi în pace.

Mă întorc din nou spre Jokôye.

— Nu vom supravieţui decât dacă ambele tabere lasă armele deoparte.

Jokôye scutură din cap, dar nu-mi contestă decizia. Tata a apreciat întotdeauna loialitatea ei. Dacă i-aş putea câştiga încrederea, ştiu că

şi eu m-aş bucura de aceeaşi loialitate.

— Şi ce-o să se întâmple cu cei care nu ni se vor alătura? întreabă

Jokôye. Cei care nu vor da doi bani pe oferta noastră?

— Toţi majii care vor face această alegere vor simţi furia mea. Îţi promit: nu mă voi da înapoi de la nimic!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI

AMARI

Nâo şi Mâzeli ne conduc pe lângă dormitoarele înguste şi prin dreptul unor turnuri pe jumătate construite. Încerc să-mi adun curajul. Din ce în ce mai mulţi oameni se îngrămădesc de-a lungul celui de-al doilea munte din baza Iyika, deoarece vestea sosirii noastre s-a răspândit ca focul.

Mâzeli savurează din plin atenţia de care se bucură.

— Faceţi loc! strigă el. Trece Soldatul-Care-Aduce-Moartea!

Supranumele ăsta răsună în jurul lui Zélie în timp ce ne croim drum. Mulţimea şuşoteşte. Oamenii se holbează la ea de parcă ar fi o zeitate. La mine se uită ca la o insectă.

Nu ştiu dacă toţi îmi aruncă priviri duşmănoase fiindcă ştiu cine sunt sau din cauza şuviţei albe din părul meu. Încerc s-o ascund.

Trecem pe sub bolta acoperită de lujeri de viţă-de-vie a celui de-al doilea turn ca mărime de pe munte.

— Apartamentele Mai-marilor sunt la etajele superioare, explică

Nâo. Parterul îl folosim drept cantină.

— Slavă Cerurilor!