cred că au avut încredere că voi reuşi să aduc înapoi magia. Nu-mi vine să cred că sacrificiul meu i-a îngăduit poporului meu să lupte.
— Cum a fost? îi întreb.
— Măreţ, şopteşte Mâzeli. Am fi cucerit palatul, dacă n-ar fi fost Nehanda. Dar acum, că eşti aici, le vom străpunge apărarea. Cu Soldatul-Care-Aduce-Moartea de partea noastră, războiul e ca şi câştigat.
Cuvintele lui stârnesc valuri de urale printre maji, urale care ne însoţesc până când ajungem în faţa unui pisc impresionant. Un Pământic înalt face un pas înainte.
Mama Agba schiţează un gest şi ni-l prezintă:
— Mai-marele Kâmarū.
Un inel din argint, petrecut printr-o nară, luceşte în contrast cu pielea lui închisă la culoare. Părul său des şi alb stă ţeapăn, în bucle mici, dezordonate. De la jumătatea coapsei drepte în jos, piciorul lui e sculptat din fier. Mă dau un pas înapoi când trece prin dreptul meu, dar se opreşte şi face o plecăciune. Genunchiul de fier atinge pământul.
— Poveştile despre tine nu se compară nici pe departe cu realitatea, îmi spune, făcându-mă să mă îmbujorez.
Mâzeli păşeşte între noi.
— Kâmarū, nu-mi pasă că eşti de două ori cât mine. Vezi-ţi de treabă!
Pământicul zâmbeşte şi se retrage. Inelul din nara lui scânteiază.
Kâmarū îşi lipeşte palmele mari de versant şi apasă cu putere stânca.
— Aminteşte-ţi să respiri rar, profund! îi zice Mama Agba.
Tonul ei mi-e cât se poate de familiar. Pământicul închide ochii şi expiră cu putere. Apoi începe să recite incantaţia.
— Se ìfé inú mi…
Stau nemişcată. Au trecut ani buni de când n-am auzit ritmul specific incantaţiilor Pământicilor.
O strălucire ca de smarald îi cuprinde tălpile din toate părţile, ridicându-se spre mâini. Se aud pocnituri puternice. Degetele lui pătrund cu uşurinţă în stânca dură, ca şi cum s-ar juca în nisip.
— Propteşte-te bine în pământ! strigă Mama Agba, iar Kâmarū îşi depărtează picioarele.
Vegetaţia care acoperă versantul începe să cadă. Ţesătura deasă de rădăcini se desface vrej cu vrej.
Pietricele şi praf încep să cadă. Kâmarū face câţiva paşi înapoi. Cu un geamăt, piatra muntelui se trage într-o parte. O deschizătură
îngustă scoate la iveală intrarea spre o scară ce pare fără sfârşit.
Speranţa mi se aprinde în inimă ca o scânteie. Iyika sunt mult mai puternici decât bănuiam noi.
— Excelentă treabă!
Mama Agba îl bate pe umăr. Pentru prima dată după ani buni, ochii ei căprui strălucesc de încântare. Se dă la o parte, făcându-ne semn să intrăm noi mai întâi.
Mă împinge pe prima treaptă şi zice:
— Intraţi! Bine aţi venit în mişcarea de rezistenţă!
CAPITOLUL DOUĂZECI
AMARI
— În numele Cerurilor…
Rămân cu gura căscată când ieşim din tunelul lung. În faţa mea se înalţă trei munţi în triunghi, cu vârfurile nivelate, alcătuind platouri întinse. Se ridică atât de sus, încât par să plutească deasupra păturii de nori. Pe fiecare munte se întrezăresc temple uluitoare şi turnuri construite din piatră neagră, scânteietoare.
— Aţi ridicat toate astea într-o lună?
Tzain se uită chiorâş, iar Mama Agba râde din toată inima.
— Ile Ijosin a fost creat de primii Mai-mari ai Consiliului, cu secole în urmă. Ei au fost cei dintâi lideri ai clanurilor de maji. Prima dată
am fost adusă aici când aveam îndatoriri de Mai-mare al Clarvăzătorilor. Sanctuarul e la fel de vechi ca Orïsha.
Trag adânc aer în plămâni, bucurându-mă de vegetaţia luxuriantă
şi de miresmele îmbătătoare ale florilor. O cascadă învolburată scaldă
mijlocul celor trei versanţi. În ea se zbenguie şi se stropesc mici divineri. În depărtare se ridică piscuri ascuţite, ca nişte spini de piatră
ce străpung tapiseria de nori. Priveliştea îmi taie răsuflarea. Am senzaţia că războiul nu ne poate ajunge în acest loc.
— Pe aici!
Mama Agba face semn spre turnul negru care veghează în stânga noastră. Are zece etaje, ca nişte ornamente gigantice, îmbinate între ele.
